Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte, afară este cald, este fierbintea noapte de Anul Nou. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Soledad îmi este temniţa şi asta se mai poate numi şi fericire…

Mă opresc şi o salut. În faţa mea stă Soledad şi ştiu că am murit odată, împreună, demult mi se pare. Ne strângem mâinile şi ne vorbim în mijlocul străzii apoi ne oprim pe un refugiu, la adăpost de maşini,

(de parcă ar fi contat asta…)

coborâm într-o staţie de metrou sub lumini de neon unde ochii ne sticlesc exact ca într-o amintire în care ne iubeam. Soledad este frumoasă, priveşte forfota din jur pe care nu o înţelege.

Soledad îmi cere otravă. Tot ce-i pot oferi este o ridicare din umeri şi un zâmbet idiot. Radioul, uitat deschis, se tânguie ca după un prăpăd mondial.

“… sa nu-mi ceri sa te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

Crăciun fericit vă urez tuturor şi subliniez… Crăciun fericit şi nu Sărbători fericite. Numai aşa, ca să-i oftic pe ăia cu “politically correct”. M-am cam săturat să fiu “politically correct”. Vreau să-mi trăiesc sărbătoarea fără să-mi fie jenă de ea.

Lucrurile stăteau cam aşa. Pe râul Voronej, se afla un oraş numit Voronej. Se mai află şi acum, fireşte, tot acolo. Şi chiar este un oraş frumos. Dar nu despre Voronej vrem noi să vorbim mai departe. Cel puţin nu în clipa asta. Nu. Acuma este vorba despre un alt oraş, pe numele lui Somovo şi care se odihnea aproape de Voronej, la câţiva kilometri, dincolo de baltă. Pe vremea aceea Somovo avea o gară prăpădită, cu câteva macaze şi şine de tren plus nişte depozite folosite exclusiv de către armată. Altfel cum să fi arătat o gară? Pe şinele acelea zăceau într-o rână nişte vagoane de tren, cu roţile sărite printre traverse şi cu pereţii din lemn sparţi. Încurcau locul, vagoanele. Dar nu tot locul. Doar o mare parte din el. Locomotiva macara, trimisă de colonelul Pastukov ca să facă ordine în gara Somovo, primise şi ea, la rându-i, o bombă în bot, bombă lansată de un bombardier Ju87 – B cunoscut în epocă şi sub numele de Stuka. Bombardierul era pilotat de locotenentul Schafer şi căra două bombe, prin urmare nu avea mitralior în spate…

Lucrurile simple sunt, adesea, greu de demonstrat…

Ieri am obţinut o mare victorie asupra elementelor dezlănţuite ale naturii. Am reuşit să ajung la birou. Elementele dezlănţuite la care făceam referire au constat din: ninsoare medie spre mediocră (mă refer la intensitate), vânt moderat spre moderat…

Eva îmi arăta un tub subţire, argintiu, numai bun de ţinut în el o ţigară de foi. Sau o duşcă de coniac fin.

- Aici se ascunde realitatea, m-a avertizat ea surâzând şi agitând tubul.

- Aşadar… De unde vii?
- Din cer, a răspuns îngerul.
- Pentru aceste cuvinte pot da dezlegare să fii ars pe rug, ştii?
- Sunt nemuritor.
- Cerul este departe, poate în cerul din care zici că vii eşti nemuritor. Aici eşti judecat după alte legi.
- Pentru ce sunt judecat?
- Pentru că îngerii nu cad.

Mai ştiam că există o infinitate de infinituri iar numărul acestora este transfinit şi că nu există cardinal între alef-zero şi alef-unu, plus că există mai multe elemente în intervalul [0,1] definit pe R decât îngeri pe un vârf de ac.

Acest ultim lucru mi se părea chiar caraghios. Era caraghios pentru că se putea demonstra o teoremă care afirma că numărul îngerilor din cer este unul numărabil indiferent de ce religie ar fi fost îngerul respectiv.

Ba mai mult, toate religiile sunt numărabile şi se poate defini un morfism natural între mulţimea îngerilor şi mulţimea religiilor…

Şi când te vei plictisi şi de asta, ce vei face? au insistat gândurile. Am să ascult muzica sferelor sau am să compun eu muzica lor.

Aşadar… am înţeles, în vis, nu mă voi plictisi niciodată şi, între fiecare gesturi ale mele vor exista nenumărate alte gesturi ale altora şi între două gânduri ale mele vor exista nenumărate alte gânduri ale altora şi că toate acestea alcătuiesc de fapt lumea.

Şi că toate sunt Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este decât o mulţime a tuturor mulţimilor. Adică un paradox.
M-am întins mai confortabil pe suprafaţa cerului şi am dorit o sticlă de vin. Pământul arăta tare frumos în seara aceea…