- Săr’na, doamna Popescu, să trăiţi dom’ Ionescu, saluta el în vreme ce cobora pe cei pe care îi cunoştea. Bătrânii răspundeau dând din cap, fără să scoată o vorbă, priveau prin el ca şi cum nu ar fi existat. Păreau a fi nişte automate rablagite, scăpate de sub control, dar atât de degradate încât erau complet inofensive. Alungă gândul.

Singurii care îi răspundeau la salut erau ceilalţi. Nebătrânii adică. Cu ei mai intra în vorbă, uneori:

- Ce mai faci, măi Aleodoare, tot cu Rapidul ţii?

- La fel, dom’ Andrei, cum mă ştiţi.

- Să treci pe la mine, Aleodoare, am făcut rost de o carte care te-ar putea interesa…

Şi aşa mai departe. Nu era rece faţă de vecinii săi din bloc dar nici nu se bătea pe burtă cu ei. Prefera să păstreze o anumită distanţă, dar fără a fi nepoliticos, fireşte. Adică, fără a da de bănuit că ar ascunde ceva. Pentru că nici nu ascundea. Ce naiba să ascunzi în cea mai frumoasă dintre lumi? Aşa că lumea din bloc îl ştia drept un tânăr cuminte, muncitor, angajat la Electromagnetica şi care are o prietenă cu care se vede la el, şi prietena este liniştită, muncitoare şi ea, la Adesgo, la secţia de fibre, şi nutresc unul faţă de celălalt sentimente calde, de dragoste, având idealuri împreună. Mai reţin şi reamintesc şi faptul că Aleodor Comănescu este un tânăr cu înclinaţii artistice, care frecventează un club de scriitori, şi care scrie uneori şi noaptea la maşina de scris care se aude pe geam noaptea dar nu deranjează pentru că se aude încet. De la decesul bunicii lui survenite în urmă cu doi ani a rămas singur în apartament şi dince am observat doreşte să se căsătorească cu numita Amalia Calomfirescu, muncitoare textilă la Adesgo şi care locuieşte pe Calea Şerban Vodă, la numărul 327, în blocul PY 14, pe scara A la parter împreună cu părinţii iei. În general numitul Aleodor Comănescu nu şi-a schimbat comportamentul, dă dovadă de spirit cetăţenesc participând la zilele de curăţenie generală, ajută atunci când i se cere ajutorul, este respectuos cu bătrânii, nu manifestă tendinţe antisociale şi nu are apucături duşmănoase la adresa puterii socialiste, nu ascultă posturi de radio străine şi nu împrăştie zvonuri sau glume cu substrat duşmănos şi denigrator la adresa conducerii superioare de Partid şi de Stat. Dar este şi un pic visător având înclinaţii scriitoriceşti la un club de scriitorii cum am amintit mai sus. Susţin cele de mai sus şi semnez, Florescu. PS, în luna Aprilie pot urmări informativ şi pe numita Amalia Calomfirescu dacă se consideră necesar, fiind în concediul legal de odihnă de la servici.

Ajuns în stradă se îndreptă spre colţul blocului, la intersecţia cu Bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej. Traversă bulevardul pe la trecerea de pietoni, dar pe roşu, profitând de faptul că miliţianul din borcanul de unde dirija circulaţia (şi de unde schimba culorile la semafor după cum avea chef), era ocupat să dea relaţii unui cetăţean în etate. Oricum, traficul era foarte subţire, fiind duminică, era săptămâna când circulau doar maşinile cu numere impare. Săptămâna următoare erau la rând maşinile cu numere pare. Intră în Alimentara şi se îndreptă spre raionul de băuturi. Pe dată se trezi în faţa unei dileme: se găsea şi bere, dar la litru şi nu la jumătate, deci sticlele sale de jumătate erau inutile, pe de o parte aveau şi vermut Zarea, alb, la sticle de trei sferturi şi pentru care nu se cerea ambalajul la schimb. În mod normal ar fi trebuit să cumpere amândouă articolele: nu se ştia niciodată când ar mai fi întâlnit o asemenea ocazie. Bere pe raft, vermut pe raft. Fără să mai punem la socoteală vinul la trei sferturi, dar căruia Aleodor nu-i acorda atenţie niciodată fiind şi scump şi acru. Problema era că nu avea bani destui. Trebuia să se decidă rapid. Să se întoarcă în apartament să caute nişte bani sau să ceară cu împrumut pe la vreun vecin însemna pierdere de vreme şi mirajul se putea destrăma. Nu era pentru prima dată când la Alimentara se băga ceva iar după jumătate de oră fluirea vântul.

Se decise pentru vermut. Era şi mai tare,  aşa ceva mai gusta şi Amalia, iar el scria mai bine când bea vermut. Şi, oricum, era doar primăvară, nu era destul de cald ca să moară după o bere rece. Două sticle de vermut, aşadar. Apoi trecu la raionul de brânzeturi de unde cumpără două cutii cu rondele de creveţi deshidrataţi, din aceia vietnamezi. La mezeluri tocmai băgaseră marfă. Parizer şi cârnaţi de oaie. Cu cârnaţii ăştia era o poveste… Începuseră să apară după 1995, după ce relaţiile dintre Ceauşescu şi Palestina se răciseră oarecum şi România nu mai vindea carnea de oaie. Lumea credea că asta se datorase faptului că Arafat câştigase Premiul Nobel pentru Pace în 1994 iar Ceauşescu nu câştigase nimic şi de aici ranchiuna. Alţii spuneau că palestinienii descoperiseră altă sursă de aprovizionare cu carne de oaie. Important este că începuseră să apară pe piaţă cârnaţi de oaie care, iată, prindeau bine. Cumpără două perechi de cârnaţi uscaţi. Mai avea în casă nişte conserve de stavrid, vreo cinci ouă, un rest de tocană de cartofi. Suficient pentru toată ziua şi pentru mâine. Apoi, afară din Alimentara, se opri la semafor.

Miliţianul din borcanul său filma intersecţia. Zăbovi cu obiectivul aţintit asupra lui Aleodor, cu siguranţă că transfocase imaginea pe sacoşa în care înghesuise, alături de sticlele goale, vermutul şi cârnaţii. Era ceva firesc, miliţienii din intersecţii filmau adesea traficul sau doar oamenii care se plimbau pe stradă. Imaginile erau apoi analizate, probabil de către Securitate. Aleodor ştia că oamenii cinstiţi nu au a se teme de nimic, prin urmare nu-l deranja să ştie că, din când în când, miliţia îl filmează. Ba, dimpotrivă, lucrul ăsta îi dădea un sentiment de siguranţă. Şi nu numai lui ci tuturor. De când se pornise sistemul acesta de supraveghere video, ţinut de miliţieni prin intersecţii sau pe străzi, criminalitatea aproape că dispăruse. Încă o victorie asupra ţărilor capitaliste. Privi în diagonală, peste intersecţie. Blocul în care locuia se întindea în lungul străzii Vasile Pârvan. Aproape un sfert din ferestrele apartamentelor erau zidite. Ferestrele valide, împreună cu ferestrele zidite alcătuiau un mozaic întâmplător. Fără nici o noimă.

Va urma

Îşi dorea să devină scriitor de anticipaţie. Mă rog, scriitor. Cel mai simplu era să încerce să imagineze poveşti cu astronave, cu călători prin timp, cu paradoxuri şi cu explorări aventuroase ale unor sisteme stelare exotice. În toate aceste aventuri oamenii erau mereu victorioşi. Nimeni nu pierea în vreo explozie sau sfâşiat de vreun monstru hidos. Doar eroul principal avea voie, eventual, să fie rănit în vreme ce îşi salva eroic echipajul. Lucrurile erau simple. Dacă urmai câteva scheme anume, din câteva încercări reuşeai să scoţi un text acceptabil, să primeşti oarece aprecieri de la cunoscuţi. Pasul următor era ceva mai greu, dar cu un pic de atenţie se rezolva şi acesta: lecturile publice într-un cenaclu, acolo unde era vital să capteze atenţia vreunui critic. Referinţele criticului puteau să fie oarecum negative, de genul “imatur din punct de vedere politic, totuşi autorul promite prin unele abilităţi stilistice native. După o muncă susţinută şi sub îndrumarea corectă, sunt convins că tânărul Aleodor va căpăta pofunzime, atât ideologică cât şi literară”. Treptat, acordând atenţie criticului de acolo, prin tămâieri susţinute, gâdilări de orgoliu (“regret că nu scrieţi şi dumneavoastră. Aş avea atâtea de învăţat), în general prin identificarea rapidă a masculului alfa din cenaclu (nu întotdeuna şi criticul care avea un rol mai degrabă şamanic în acea mică lume), dar şi a turnătorilor la Securitate, viaţa devenea simplă. Ajungeai rapid un tip popular şi haios, cu oarecare priză la fete (chestiune de importanţă secundară), dar mai ales cu recunoaşterea de talent local. Urma firesc pasul al treilea: publicarea unui text. Ca scriitor aspirant de anticipaţie, singurul loc în care se putea manifesta era Almanahul Anticipaţia. Sanctuarul. Zona. Inima Galaxiei. Parnasul. Locul în care debutaseră destui oameni care mai apoi ajunseseră scriitori adevăraţi. Spre exemplu Cătălin Toma Petrescu, unul dintre cei mai populari scriitori, care avea şi o rubrică permanentă la Scânteia. Tot cu Almanahul Anticipaţia începuse şi el. Apoi publicase o culegere de povestiri intitulată Solarium şi condusese şi un cenaclu celebru în epocă. Dar asta fusese demult, pe când Aleodor avea doar câţiva ani. Acum, în 2010, lucrurile stăteau în esenţă cam la fel. Modificările erau doar de detaliu şi un pic mai restrictive decât pe vremea când era el copil. Dar omul este o fiinţă adaptabilă, nu-i aşa?

Aleodor frecventa de un an de zile un cenaclu de anticipaţie tehnico-ştiinţifică care activa chiar la Observatorul Astronomic. Reuşise să străbată primele două etape (scria acceptabil şi intrase în graţiile criticului local) şi era foarte aproape de împlinirea visului: să-şi vadă numele publicat pe hârtie. Era conştient că asta nu însemna că devenea automat scriitor. Mai avea de străbătut un drum lung. Trebuia să atragă atenţia unui editor. Specia aceasta frecventa cenaclurile în căutare de talente noi. O indicaţie a Partidului cerea în mod categoric ca tinerii să fie încurajaţi în creaţia artistică menită să zugrăvească victoriile omului nou în lupta cu natura şi cu toate greutăţile care pot apărea în eroicul efort de construire a visului de aur al omenirii: comunismul. Circula şi o legendă rostită doar la beţie de către unii mai cu tupeu. Se zice că, prin vara lui ‘93 sau ’94 Ceauşescu se dusese la Neptun, la vila de protocol a Partidului. Acolo ar fi găsit un exemplar din Almanahul Anticipaţia, uitat probabil de unul dintre tipii de la Securitate. Era deschis chiar la prima pagină, acolo unde trona o fotografie de a sa din tinereţe. În ciuda prudenţei pe care o arăta în faţa obiectelor neprevăzute, Ceuşescu a luat almanahul şi a prins să-l răsfoiască. Vă vine să credeţi sau nu, dar omul a citit preţ de două ore câteva povestiri de acolo. Întâmplător, una fusese a lui Cătălin Toma Predescu. Dar nu asta este important. Ci faptul că s-a arătat foarte curios cu privire la acest gen de literatură. Era vorba despre Almanahul Anticipaţia din 1991, edişia aceea tematică în care intraseră numai texte legate de izbânda comunismului şi de edificarea unei societăţi mondiale în care oamenii să nu mai fie împilaţi ci dimpotrivă, să-şi folosească în mod creator forţele în lupta cu vechiul. O condiţie impusă de editori fusese aceea ca toate povestirile să zugrăvească în amănunt izbânda comunismului în România iar restul lumii trebuia tratat doar ca un fundal ideologic. Revenind la Ceuşescu… După ce a citit textele care oglindeau instaurarea visului de aur al omenirii pe pământul patriei, Ceauşescu, se zice, ar fi avut o revelaţie. “Printr-o astfel de literatură noi am putea educa mult mai eficient tinerii şi caracterele în formare. Avem nevoie, tovarăşi, de o mai bună percepţie asupra omului nou. Comunismul, visul de aur al omenirii, nu poate fi edificat de spiritele şovăielnice, nehotărâte ci de firile cele mai avansate şi hotărâte. Tinerii din ziua de astăzi, deşi sunt conştienţi de binefacerile societăţii socialiste din ţara noastră, sunt încă firi neformate şi care pot cădea cu uşurinţă pradă tendinţelor retrograde şi duşmănoase care se mai manifestă uneori. Printr-o astfel de literatură, care atrage tineretul prin visele sale avântate, noi putem să imunizăm pe aceştia, îi putem forma ca adevăraţi viitori comunişti. Fireşte, o sarcină grea, dar cu atât mai onorantă, revine scriitorilor, mai ales celor tineri, să zugrăvească triumful comunismului în România. Aceasta este calea, tovarăşi…”. Aşa se pune că ar fi vorbit Ceuşescu la o întrunire cu cadre din CC al PCR care aveau în subordine cultura patriei. Simplă legendă sau nu, important este că editurile aveau ca misiune să descopere noi scriitori, perfect integraţi şi educaţi. Nu mai puţin adevărat era că, deşi aparent simplu, procesul de selecţie şi de descoperire a unui scriitor era extrem de îndelungat. Candidatul trebuia să facă dovada că a înţeles învăţăturile Conducătorului şi că le aplică la virgulă. Lucru destul de complicat, având în vedere că, de la o vreme, aceste învăţături începeau să se contrazică unele pe altele. În fine, asta ar fi o altă discuţie. Ne-am depărtat de Aleodor…

Va urma

Simţea că trăieşte vremurile cele mai bune. Era duminică, ziua lui liberă, ziua liberă pentru toată lumea. O dimineaţă de primăvară, cu zgomotul oraşului redus ca intensitate. Cu puf de plop intrând prin ferestrele deschise. Cu mirosul aparte al asfaltului proaspăt spălat. Cu semnele unei vieţi tihnite şi fără griji: muzica zglobie care se revărsa din apartamentul vecin (o familie care se mutase în bloc de câteva săptămâni, doi tineri singuri, fără copii, ea drăguţă, cu ochii albaştri şi pieptul generos, el mai întunecat la faţă, slab şi nervos tot timpul), zgomot de tingiri aşezate pe plite, râsetele copiilor din parcul de lângă bloc, apa curgând prin ţevi, uşile de la alte apartamente deschizându-se, voci pe palier, saluturi între vecini. Avea douăzeci şi opt de ani, avea înaintea lui o duminică întreagă, se simţea ca şi cum tocmai venise pe lume, plin de energie, cu chef de viaţă. Avea să coboare la Alimentara, să ia cateva sticle de bere. Apoi va merge peste drum, pe terenul de sport al Facultăţii, unde va juca fotbal cu prietenii din cartier, după care se va întoarce acasă, pe la prânz, va mânca şi va bea o bere, o să se uite un pic la televizor sau va citi o carte. Sau chiar va scrie ceva. Iar mai pe seară va sosi la el Amalia. Vor bea bere, vor sta de vorba şi vor face ce-or crede ei că mai e de făcut. Atâtea lucruri minunate şi interesante de făcut într-o singură zi.

Fireşte, i-ar fi plăcut să poată trăi din astfel de lucruri. Să joace fotbal, de exemplu. Şi să fie plătit pentru asta. Bine, nu pentru că era fotbalist. Adică toţi fotbaliştii sunt agajaţi undeva, nu-i aşa? Ar fi luat un salariu de undeva, de la vreo Întreprindere. Şi prime pentru fiecare joc. Şi bonusuri pentru fiecare gol înscris… Încercase în copilărie să joace fotbal la un club. Progresul se numea clubul şi avea terenurile într-un parc tare frumos. Renunţase după câteva antrenamente: era cel mai mic şi mai firav din întreg lotul, încasa cele mai multe lovituri, cădea cel mai des (pe terenul de zgură, ăla de antrenament) plus că… nu prea avea talent. Alt sport din care să poată să-şi facă un rost, mai târziu, nu ştia. Şi nici nu era cineva în preajma lui care să-l îndrume.

Părinţii îi plecaseră pe când avea şapte ani. În decembrie 1989. Da, în acel decembrie. El era în clasa întâia, aştepta vacanţa, dar înainte de asta aştepta cu nerăbdare bradul de Crăciun. Taică-său reuşise să aducă un brad, poate de la piaţă, poate prin relaţiile sale, habar nu avea şi nici nu-l interesa. Important era că pe balcon avea un brad care aştepta să fie împodobit. Nu s-a întâmplat astfel. Ultima data şi-a văzut părinţii pe 21 decembrie. Cu o seară înainte se uitaseră cu toţii, la televizor, la discursul lui Ceauşescu şi atunci îl auzise pe tatăl său înjurând şi zicând că aşa ceva nu se mai poate. Iar maică-sa plângea. A doua zi dimineaţa a plecat la şcoală însoţit de bunică-sa. Înainte să iasă din apartament s-a întors din prag şi a privit prin uşa deschisă a bucătăriei. Părinţi lui şedeau tăcuţi la masă. Atunci i-a văzut pentru ultima dată. În ziua aceea mulţi părinţi nu s-au mai întors acasă. Bunică-sa i-a spus că plecaseră cu serviciul într-o ţară străină. Aşa, dintr-o dată? Da. Şi bradul? Lasă-l de brad, copile, zicea bunica după care strângea din buze şi tăcea. Niciodată nu a văzut-o plângând. Sau blestemând pe cineva. Sau comentând ceva. Vorbeau doar despre lecţii, despre şcoală şi atât. Iar mai încolo, după ce el a început să întrebe ce şi cum, s-a lovit de un zid de tăcere. Câteva zile mai târziu, chiar de Crăciun, au fost vizitaţi de doi bărbaţi în pardesie lungi, din tercot bleumarin. Ceva din ţinuta lor sugera multă disciplină. Şi o nelinişte. Pe care bunica fie n-o simţea, fie o ascundea foarte bine. Copilul? Ce-i cu el? Cine are grijă? Eu am grijă, tovarăşe. Dumneata? Sunt o femeie dârză, tovarăşe, am fost ilegalistă, şi bunicul copilului la fel, a luptat în Spania împreună cu alţi tovarăşi. Oamenii ăia au cercetat biblioteca, s-au uitat prin dulapurile cu haine, dar nu au luat nimic cu ei. În seara aceea la televizor a apărut iarăşi Ceauşescu şi a rostit un discurs lung, a vorbit o oră încheiată. Nu-şi mai aducea aminte mare lucru din acel discurs. Era lăudată armata care împiedicase o lovitură de stat, parca. Bandele de contrarevoluţionari au fost zdrobite. Parca şi asta se rostise în discurs. Imediat după aceea au urmat nişte cântece patriotice, imnuri şi lucruri din astea. S-a dus la culcare, pentru că a doua zi urma să plece devreme la şcoală. A fost primul Crăciun în care nu a primit nici un cadou. Şi, cumva, ştia că asta însemna că începea să fie om mare.

va urma

Hunter, game, all die on sword

Lord, what does the Moon say?

Hunter, game, all is prey…

Doamne, ce ne’arată Luna?

Vânător, vânat sunt una…”

We’re in the old tavern, waiting for the hunter to finish his brandy and tell one of his stories. We must pump to his full if we want something out of him. For us, the brandy is cheap. As cheap as the air we breathe. And we have time to spend. Plenty of time.

Here, the hunter: slim, tall, odd looking face, covered with wrinkles, an ugly man with stained cloths and tangled whitish hair. So we sit to his table and offer him a pot with that yellow brandy, mixed with honey and kept in mulberry cask, with staves smoked in oak-leaves fume. He looks as if he sees through us, and asks:

- Who the hell are you?

I’m a hind, a good subject for a hunter. Subject before the arrow comes, object after the arrow would have nailed me in death. On hunter’s back I would have been carried, in the market he would have brought me, to treat the dirty mouths of the townsmen with me.

I’m a hind, I said. Back to my home. To his place, I’m an interesting, even fascinating, creature. Long, nervous legs, strong thighs, slender shanks, narrow hips but beautifully curved, a virgin vagina in which anyone would spit the semen in less than a minute. Long ruby hair covers my shoulders, my breasts also, breasts not too big, neither too small, firm ones, let’s say, with big nipples, breasts that worth dying for. Or for which it’s worth to write ‘Song of Songs’. These are for anyone, the hunter included. But I carry within me the hind.

We point the clay pot where the brandy is waiting. He drinks without taking the eyes off of us. Chokes, coughs, wipes off his muzzle with the filthy sleeve which, our senses say it, still carries blood stains. From somebody else, maybe another hind. Or maybe another game. One of the reasons we are here is to find out what sort of game does he hunt. And, it’s well known, what else can make a man speak if not the brandy?

Another sip, another stare. And yet another question.

- D’you hear me … Who the fuck are you?

We smile. What to tell? How to tell it?

- Do you want a name? I’m … Klearinth.

- That’s not a name, he said.

Not at all. He’s not looking for a name. He’s only sniffing, like beasts. He’s sniffing us; he wants us, but who, in that pothouse, who wouldn’t? Somewhere, somebody is playing a violin.

- You’re one of the Master’s whores?

- Would I have been allowed to stroll alone all around the town? We turn back the question.

- What do you want from me?

- It is said that you hunt…

- I do, he nodded.

- What do you hunt?

A sip from his clay pot, and then again, the filthy sleeve over the muzzle.

- Anything.

We close the eyes. His words are hurting us. Anything, means our sisters, too. So here we are, sitting at the same table with the hunter: hind-woman. Herds, smaller ones, bigger ones, harts leading us, harts defending us, harts loving us. We are happy, because we don’t think of death. We think only of our pastures, our calves. We think of cooling rains and silky snows. Of cold springs, of forests where we hide of heat. We are a form of paradise. That’s how God made things. We are gentle and pure.

That’s one thing I don’t agree with. Maybe we forgot the reason for which God made us. Not to be hunt. But to live in His Glory. Not to be killed by men. But to take care of the world. That’s how I consider. Klearinth is a name, invented by my womanly thoughts. In one thousand years it may be a toothpaste brand. In an advertising, on a TV. That’s how people think. But I don’t like it this way. That’s why I’m here, now. To accomplish an order.

He didn’t even notice for how long we’ve blinked over his words. Or maybe he’s only pretending not to. He’s quick, and he may sense something around him, maybe our smell, woman smell. Or maybe he’s sensing the hind.

- So you’re not belonging to the Master? To whom, then?

- To nobody.

He has finished the brandy. He would ask for another one. We would give him another one, if we should. He leans over the table.

- I saw you as you entered the bar, he says. Nobody looked at you. As if you wouldn’t be real… You came to my table and sat beside me, with no fear and no shyness. You bought me a drink. You ask me if I hunt, when everybody knows that’s what keeps me alive. You’re not from the mansion house, I would have heard of you, one way or another, you have a strange name … Even now, as we talk, nobody is watching us… I should be worried, isn’t it?

We would consider more brandy. Let him drink, let him forget his fear and remember his stories.

The world sees me. Only me; the Hind is carried deep down, well hidden. The world sees of me as much as I want and the way I want it. Nobody will come to ask me who I am and to whom do I belong, nobody will come closer as long as I don’t want to. No common people can see the Hind. Excepting, of course, a hunter. Like this one, here. But even he can barely see a thing, the brandy blinds his senses and, by all means, he’s not expecting our individuals to rush over him. He’s only worried. Thus, let’s give him some tranquillity. Let’s give him brandy.

- You used to be a warrior, we try to make him speak after another pot of brandy is offered.

- I’ve reached as far as Jerusalem, he sighs. I was young, I hadn’t even have idea of women, at that time, when I left… I was in the old Master’s suite, may God rest him in peace, I had to ran behind him all the time with a bunch of arrows, he seldom used the sword, he liked the bow because, he said, he can’t stand the stinky smell of Saracens… He put the bow in my hands. With him I hunted for the first time. And with him I’ve found out what despair and what death the women are…

He gives us a grinning face; the brandy is swinging in him, wet and coarse.

- And that’s why I have always chosen the whores, he follows, they only ask for money… or something to eat. Sometimes they pay back in scratches and smarts… but these are better than the chains that any other woman would hang around your neck!

- You said you’ve been as far as Jerusalem, we turn him back.

- I’ve been out there, I saw the fortress, I swept away the Saracens, I’ve been there for two years… it wasn’t such a big deal. Some of us died, others did not. I was one of those who came back. Me and the old Master. He managed to live just enough to craft the young Master. After his boy was born, he kicked the bucket. Some say that that fat sow, his wife, she poisoned him… he, he, that’s why whores are more…

- To Jerusalem…

- What the fuck do you want with that Jerusalem? He shouts back.

He leans over the table, catches a nipple and holds it tight until we have tears in our eyes.

- What is that you want to know, he whispers, who sent you, what do you know that you keep on asking me?

- It hurts us! We’re whining.

He lets us go, sniffing the air; we hide as good as we can. We dislike pain, another reason to be here, close to the hunter, to ask him, to find more, to see how much he knows.

- Your mug looks Jewish, he said, wonder if you’re not coming from there… although,  you seem to be young, you hadn’t been born when I was there … or… you don’t think I can be your father, do you?

And he bursts out laughing.

- You might be old enough… thirty years ago I got to know Saracens, as well as Jews…

- I’ve never been to Jerusalem, we reply. But I’ve heard many things about the city. About those who have been there… plenty of things. Especially about a book… Don’t mind I’m so dark skinned, as I’ve been burnt by the sun, my mom’s sons got angry and named me to take care of the vineyard… but is the vineyard of my beauty I didn’t take care of… Does it remind you of something?

- I don’t know anything about any book, he says.

We didn’t have the slightest doubt he would admit it. We see him searching for his blade, under the table. We see him as he opens its sheath; we see all these, but he doesn’t know. We see everything we want. And we also know he doesn’t like to fight by blade. He prefers the bow, as he was taught. Because, when he lets the arrow go, he can’t see the eyes of the game. He doesn’t look into the eyes.

- I can’t read – he’s lying. Can you?

- I’m not your daughter. I’m not what you think of me – we’re trying to avoid the question.

He jumps, pushes away the pot with brandy and presses the blade to our neck. And here, our story could have had an end.

Outside, on inn’s wooden walls it was getting dark and rainy; inside, tavern’s customers were getting talkative and dizzy, smashing clay pots, cheering over brandy or wine. Yet, there weren’t many women around, most of them, already hot-headed, have allowed customers to milk them; they sniffed around, or simply wanted a screw, out of which they may got something. Money, maybe. Or maybe a kid. Whatever. Hunter’s gestures didn’t get unnoticed. Two peasants watch us. Because we wanted it that way, of course.

- You can slash me, if that’s what you want. But what for? People would catch you, and tomorrow you’d be hanged. And, even if you manage to get lost now, you’ll be an outlaw, a runner hiding all over the county; sooner or later you’d wish you were dead… you’d be a game… searched for, wanted, sought, with no shelter, you’ll become the game you’re killing now. I’m sure you hate that… so put the blade back… Do it!

He obeys. Our words were enough. But we know he’s planning to kill us. That’s why he smiles.

- Nothing can keep me here, he says. I’ll leave… wanna see? I’ll get out that door, I’ll disappear in the night, no one knows my den but you, maybe, only … if you’d be a witch… that’s what you are, a witch? Will you come after me? Will you follow me?

He’s stirred. We didn’t want that. We didn’t think it’s going to happen. We were wrong. But we have an excuse, it’s for the first time we’re talking with a hunter. Different kind, taking into consideration all the peasants we’ve been with, up to now. He’s like us, in a way. Savage. He lives out of our flesh.

- I didn’t want that, we say to him. I didn’t want to scare you… you’re afraid now. But I’m not scared of you. I’m just a woman. Of course I’ll follow you. I’ve walked all the way here only to meet you. I don’t want to lose you now.

He prepares to leave, he hangs the bag to his shoulder and gets to the door, oddly, he’s almost walking backwards. That’s when we want every one to look at him. Faces turn to him, emaciated skins, drunkards with wet eyes, whores whose beauty didn’t set only hid away, hungry good-for-nothing people, dirty merchants filled with pride, meek people. Nobody sees us. Because we don’t want it. That messy crowd looks at him as if he has just popped out from thin air. Some of them look at him in wonder. Others just grin.

He opens the heavy wooden door. Rain covers him, as he loses himself in the night.

Is it him?

It’s him, the Hind answers. You’ve frightened him.

Shall we judge him more?

You’ve already judged him. He has been to Jerusalem. He lied about the book. Do you need anything more? Kill him!

But he knows nothing. Be merciful, Hind…

Mercy is for kind-hearted and complied people. Scourge is for beasts. He’s nothing but a beast. Worse, he’s a man. And he lied. He has the sin in him, the original sin… Kill him!

He’s going to fight.

You’ll fight, too.

And the Book?

The Hind answers no more. She leaves me in silence. She leaves me with my thoughts, poor woman’s thoughts. The Hind is the revenge, I’m the keeper. The Hind is kind, I’m cruel and merciless. The Hind gives orders, I kill.

We’re getting out not long after. It’s raining heavily. That’s a good night, we consider. Empty pathways. Darkness, barely split by shy beams of light, let go by wooden windowsills. Muddy brooks to our feet, we’re lost for a second, where to look for him? We sense a thin wind in the wet air. We guess for a pathway, hit into a foreigner, smash him in mud and walk further on. We’re on a narrow alley, we throw our rags for being as free as possible, although we’re cold. For the passengers, we appear eerie, misty creature quickly covered by rain. We sense the hunter, somewhere in front of us. At the edge of the town. In a two storeys home. We sense his fear, a thick mark flowing on his path, hardly weakened by the water that pours from heights… We listen to the door, weak sounds coming from inside. We guess a fire, just started; we imagine the room that sees the alley, a huge fireplace, a table from unplaned logs, shelves around the walls, wardrobes all over the room. Stairs hanging from the walls, staircases that lead to upper storeys. Wooden floors, blackened by the oil rubbed on them. And somewhere, among the furniture, the hunter. We hear his whispers.

- It must be somewhere, you must remember.

- You’re stoned, answers back a woman voice. You didn’t give me any book… Go away, you’re going to wake up my man…

- Damn! / Screw him! / What the hell! Don’t you see?! We’ll be dead, all of us, give me the book, you stupid, try to remember where it is.

- I don’t know anything, she lies, I don’t know what book are you talking about, let me, go away, you woke up the entire home.

Noises, at the first floor, a harsh voice of an upset man:

- Who are you talking to, woman?! Where’s my night pot, ‘coz I feel like…

- To no one, go to sleep! She shouts back.

And then, whispering:

- Hide in here and shuddup, don’t say a word! See what trouble you’ve caused me.

Heavy steps, on the staircase, a belch. A rippling sound tells us that the man has found his pot. And then the door opens, and a flat face stares into the rainy night.

- Ugh, whadda weather, he mumbles throwing the liquid on the alley.

Almost touching us, almost seeing us. But we don’t want to be seen. So we steal in, we get close to the fireplace, we hide behind a wardrobe, the one in which the hunter is hiding. We feel him, and we’re sure he feels us, too. Only that he can’t explain what is that he feels. That’s why he is frightened. He thinks he’s terrified. A terrible fear liquefies his guts. In that wardrobe he feels trapped. And all he can do is to hit back. Blindly, no target, no point. In turn, all he wants is to kill, or at least, to scare somebody. He’s only a knot of instincts, he lacks reason. And it’s not what we wanted.

He jumps out the wardrobe, the woman looks at him speechless, so does the man next to her. More, the pot slips from his hand, breaks into pieces, and a foul smell rises from the floor.

- Who the hell are you, and how come you’re here?

He turns to the woman:

- You’ve hidden him there, slut?

That’s all he can say, the hunter has already found his throat with the dagger. He falls over the pot shivers, but he won’t be bothered by that anymore.

- The book, the hunter growls. Where is the book?

The woman stares at him with no expression on her face. She’s beyond reality. No gesture from her as the dagger’s blade is cutting through her chest. We watch the two bodies, horrified. We’re sorry for them, it didn’t came out as we wanted. If we weren’t there, they would have still be alive.

Kill him!

The Book, first, let him find it.

It’s not what I want.

If somebody else finds it, we’ll be hunted again and again.

We will always be hunted, anyway.

Keep quiet, Hind.

- You’re somewhere around, the hunter whispers. I can feel you…

We know it’s not about us, but about the Book. That’s where he’s having the power to hunt us down. To see us, to imagine us, to desire us. He lightens up a candle, overturns an old chest, searches through old wrecks, opens shattered furniture, turns the table upside down, he checks the walls, even the floors, he opens a trap where a dark cellar opens its mouth to his feet. A strong smell of staves, rotten wood, infinite dirtiness, rises from below. He goes down on the decayed stairs, but we wait for him by the fire. He would hear us if we go after him. We know he’ll be back. We’ll decide later.

The Book had to be lost, says the Hind.

We had to take care of it, I remind her.

Lord’s words are in it. All the goodness and the purity of the world are in that Book. All the happiness one can get in a lifetime is written in there. We’re not hurt by that. But because we’re hunt down. Trap him down in the cellar, burn the house, get revenge! He has killed us enough!

Wait, you, Hind.

He gets out of the cellar. We’re thrilled. He has found the Book; he holds it as if a trophy. We consider it’s high time he sees us. And he notices us, by the fire. He gets closer to the stairs. And he sees us on the staircase. Wherever he turns, we’re there, waiting for him. We move as quickly as his eyes. He would hit us with the blade. But he ponders, he knows it won’t be difficult to hit us. Unless we want that.

- If I open the Book, I can kill you, he says. Only by reading out loud. If you let me go I won’t harm you.

- I cannot let you go. We want what’s ours.

He smiles. He opens the old covers made of perfumed wood, scorched now.

You must have killed him before! See what you’ve done, now he’ll finish us, the Hind complains.

He won’t do that, I reply to her. Do you forget I’m woman, too? And he desires us…

- I read about you in the Book. I know your powers, I know your places, armies of cherubim played with you before being put to defend the gates of Heavens. You were the masters of the world before mankind appeared. You wipe away the clouds and chase the storms, you track our dreams, you gather in unnamed forests imagining that you were created to save … the world.

- The kindness and the purity of this world, we whisper.

- Yea, right, you’re kind, merciful and pure, he grins. And what do you get in change? Our dreams… it’s written in here.

He hits the Book, its pages. If we try to seize it from him, he would slash us open in no time. Because, if he only glance at the first word in that book, we would be dead. No one knows my Name. The hind would be spared. And that’s an easy pray for a hunter. He knows it. He’s only playing now. He did it before. With other creatures like us. First, he had us, then he chased us down. There were other hunters before him, also. They played with us. Sooner or later, we had the Book in our possession. And we hid it as good as we could. But it has always been found. And we’ve always been hunted. That’s how things were established, on this world. The Book is found. Because the wood from its covers belonged to the Tree of Life and Knowledge. And the pages were its fruits. But, again, do not forget that the first one who tasted the fruits was a woman.

- You’re a succubus, said the hunter. And it’s in my power to act upon you.

He points to us, to lie on the floor. He throws his dirty rags close to the fire, he keeps the Book open, threatening us with it. He’s going to possess us, the way he did before, not with us, but with others like us. We lie down, we prepare ourselves, we wait for him inside us. And he comes, he tastes us, he sips from us. The fireplace is burning hot, the logs break and sparkle, embers jump all around us. The floor started smoking, hunter’s cloths are catching flames, small and clear flames start dancing around. He tries to set him free, but we nailed him inside us, in our sweet within, he can’t escape us now. The fire touches him and he screams, he struggles to set him free, he lets the Book go, rather throws it, he tries to strangle us, what a stupid thing to do,  we’re not afraid of his hands, neither of the fire – it’s only the metal and the words that can kill us. That’s why we are so calm, now. We’re waiting for him to turn into ashes, and then we rise, we get free of his debris, we take the Book and get out in the night, leaving behind us a burning house. Soon, the entire town will be in flames. Little will escape the doom. That’s what we call revenge.

And where are you going to hide the Book?

I won’t hide it. I’ll keep it with me. Go to sleep, Hind…

The Book, out of which we’re not allowed to read, but only to take care of, will stay with us. Will be always with me, in fact. I’m Klearinth, hind-woman, up on a hill, watching the town burning. Up in the skies the Moon gleams. I’ve wiped away the clouds, I’ve chased the storm. I set out, searching for another town to turn to ashes. Or to throw upon it a disease. Or a war. Or whatever they’d desire. Because that’s my destiny, from now on. To own The Life and The Knowledge. That is, The Death.

Traducere din română în engleză de Monica Nicolau

Jocul de-a iubirea şi de-a trădarea.

Jocurile sunt fără ambalaj. Piesele suntem noi. Îi spun toate acestea lui Soledad, fără nici un fel de introducere.

- Nu dispera, Juan.

- Cineva s-a distrat scriind despre noi, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă…

- Ca noi doi, de altfel.

Aş vrea să-i spun că nu este aşa. Nu numai că nu suntem reali dar nici n-am fost vreodată.

- Potoleşte-te, nu mai căuta atâta. Pedeapsa pe care am primit-o este mai degrabă o binecuvântare. Pentru că ne iubeam. Suntem doar noi doi într-un oraş de cinci milioane şi în care putem face orice ne pofteşte inima. Ca într-un joc. Priveşte-i pe cei din jur… Câţi n-ar dori să fie ca noi?

- Nu ştiu, răspund în timp ce mă gândesc că, probabil, nimeni nu ar dori să fie ca noi.

Poate greşesc, n-ar fi pentru prima dată.

Ne privim. Undeva în stânga mea se zbate o pasăre, este gândul meu de dragoste pentru Soledad. N-am ştiut să-i spun aşa ceva înainte, acum la ce ar mai folosi?

Turnăm şampanie în pahare. O cascadă măruntă gâlgâie din gâtul sticlei şi balonaşe se sparg eliberând. Eliberând ce? Şi unde? Într-o lume ireală? Beţie într-o lume care nu a existat decât sub forma unui mănunchi de scântei în mintea cuiva. A cui?

Este Anul Nou şi ne bucurăm, suntem împreună.

- Nu te mai gândi, lumea la care visezi şi care spui că este cea reală este mai departe decât Dumnezeu. Ce cauţi de fapt?

Nu ştiu ce să-i răspund. Poate nu există răspuns. Să ne gândim la o dorinţă frumoasă pe care să ne-o punem la cumpăna dintre ani. Ciocnim pahare care sună argintiu iar şampania din ele tresare ca o pasăre într-o cuşcă de sticlă. Bem şi ne punem cea mai frumoasă dorinţă din lume (care lume, Dumnezeule?! Cea în care nu existăm? Sau cea în care aşteptăm doar potopul?). Surâd iar Soledad râde.

Încep să-i spun regulile primului joc. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă sau nu. Sunt clipe în care distanţe uriaşe ne dizolvă chipurile ca şi cum cineva ar vărsa între noi o călimară cu uitare. Cuvintele mi le simt sărate precum marea.

- Una din reguli este legământul.

- Legământul, repetă ea.

- Ne-am legat prin moarte crezând că astfel vom fi veşnici.

Tâmpenii, îmi spun. Să fim veşnici în ce? În stăruinţă? Ca şi cum aş fi fost gelos pe cineva.

- Gelozia este o regulă a primului joc? mă întreabă.

- Nu, este o componentă a celui de-al doilea.

Ne gândim la ce vom face mai departe. Probabil nimic.

- Hai să ne uităm cum se distrează ceilalţi!

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte, afară este cald, este fierbintea noapte de Anul Nou. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Soledad îmi este temniţa şi asta se mai poate numi şi fericire.

Cerul îmi face impresia că rânjeşte. Ca şi cum ar spune că este inutil să ne bucurăm. Atunci tu la ce eşti bun sau cu ce eşti mai bun decât noi? Nu-mi răspunde. Nu poate sau nu vrea, totuna.

- Haide, îi spun Soledadei şi ne refugiem în cameră, închid uşi, ferestre, trag perdele, sting lumini.

Ne căutăm şi ne regăsim în întuneric, ne vedem cu mâinile, suntem fierbinţi, ardem ca într-o viaţă. Sau ca în primul joc.

*

Scriu cu disperare, sunt înconjurat cu o deznădejde de culoarea betonului. Patru pereţi netezi, o fereastră prin care, dacă mă înalţ pe vârfuri, pot zări o spânzurătoare. Capătul unui drum.

Nu vreau să mor, este nedrept dar alţii au hotărât astfel. În celulă intră doi gardieni, judele şi un preot.

- Aşa este obiceiul? întreb prosteşte.

- Aşa facem de obicei, răspunde judele ca şi cum s-ar scuza.

Aş vrea să-i spun că nu-i port nici o ranchiună. Strâng foile scrise şi aştept.

- Acuzat Juan Arrende, te-ai făcut vinovat de înaltă trădare şi dezertare. Tribunalul nu a putut invoca nici o circumstanţă în favoarea ta. Drept urmare ai fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Judele face o pauză, se codeşte.

- Decizia a fost unanimă.

Oare nu Soledad ar fi fost circumstanţa de care aminteau ei şi pe care nu au fost în stare să o găsească?

- Foile scrise, poţi hotărî cui să fie date.

Aş vrea să râd dar nu pot din pricina disperării. Povara dezertării nici nu o simt, a morţii nici atât. Este vorba despre altceva, infinit mai grav. Eşecul, dispariţia mea din gândurile Soledadei. Şi scriu cu frenezie despre dezertarea mea, fuga spre casă, războiul care sta în fiecare dimineaţă rezemat de zidurile barăcilor, fumând şi aşteptându-mă cu un surâs lustruit. Scriu despre toate acestea şi despre gândurile mele pentru Soledad şi despre oraşul în care ne pierdem, eu, dezertorul Juan Arrende şi dansatoarea Soledad. Îmi imaginez disperarea pe care aş fi avut-o dacă aş fi ajuns acasă şi îmi închipui cuvintele pe care le-aş fi rostit în căutarea otravei pentru Soledad. Şi, dincolo de această otravă creez o lume ca o oază în care să poposim amândoi şi sunt disperat pentru că ştiu, în oraşul cu cinci milioane de suflete nu voi fi decât eu. Soledad nu va afla niciodată de moartea mea. Aş vrea să dezertez din nou în altă lume, în lumea pe care o creez cu furie pe hârtiile albe în timp ce mi se pregăteşte eşafodul. Cum aş putea dezerta din nou? De data asta definitiv? Nu ştiu, şi nici preotul care a rămas în celulă nu ştie. El mă îndrumă care Dumnezeu. Presupun că voi ajunge degrabă acolo. Spânzurătoarea îmi garantează asta.

Escorta aşteaptă răbdătoare în pragul uşii. Nu mai am timp decât să scriu cât de mult… Ferm dar cu blândeţe sunt scos din celulă, au făcut acest lucru de multe ori. Urc treptele eşafodului şi văd pe braţul spânzurătorii doi porumbei albi. Mă chinuie teama că nu o voi mai gândi pe Soledad. Cu părere de rău trec ultima treaptă exact în clipa în care unul dintre porumbei săgetează văzduhul şi ştiu, este Soledad.

Destinul mi se închide în jurul gâtului.

*

Sunt Juan Arrende şi o ţin de mână pe Soledad. Lumea nu ştie despre noi, ne-a uitat. Noi am murit cândva, demult.

Dintr-o dată… Ne întâlnim cu vechi prieteni, ne salută, intră în vorbă cu noi. La început Soledad este uimită apoi râde.

- Juan, zice ea, este sfârşitul!

- Da, este sfâritul, îngaim şi un puhoi de oameni ne desparte, o zăresc pe partea cealaltă a străzii, îmi face semne cu mâna şi-mi spune ceva dar nu o aud, suntem din nou vii? Am căzut în viaţă? Trec maşni care o ascund, nu o mai zăresc. Prind a rătăci pe străzi şi în mine însumi.

Trec zile. Cu Soledad mă întâlnesc pe terasa din centru, stă la două mese mai încolo şi este însoţită de un tip oarecare. Ea îi vorbeşte şi din când în când priveşte spre masa la care mă aflu, priveşte prin mine către un timp uitat. Surâd, suntem vii, am visat o dansatoare pe nume Soledad şi o iubire nesfârşită.

Lângă mine apare un chip cunoscut.

- Salut, Juan! Pot să stau la masa ta?

- Salut… Juan… Eşti invitatul meu.

Sunt eu, în faţa mea.

- Este sfârşitul? întreb ca un nătâng.

- Este începutul, îmi răspunde imaginea mea.

- Şi Soledad? mai întreb.

Celălalt Juan oftează.

- Nici nu ai cunoscut-o. Nu există nimeni cu numele acesta pentru tine… Am venit să-ţi spun, să te avertizez, trebuie să pleci, să te întorci, în curând vei fi declarat dezertor.

Privesc în lungul bulevardului apoi strâng puternic din pleoape, ochii mă ustură, în aer este multă sare.

- Vă este rău, domnule?

Soledad se află lângă mine.

- Vă uitaţi la masa noastră şi mi s-a părut că murmuraţi ceva, continuă ea. Nu vă simţiţi bine? Fratele meu vă poate ajuta, lucrează la spitalul de peste drum.

Dacă aş atinge-o acum întreg destinul meu se va schimba. Înca nu ştiu cum. Întind mâna şi… renunţ.

- Nu, mulţumesc, mi-e bine, doar vorbeam cu o nălucă… dar s-a dus.

Încerc să zâmbesc. Un difuzor se tânguie: “… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

- Îmi pare rău, domnule…

- Nu-i nimic, se mai întâmplă…

Nu mai apuc să-i mulţumesc lui Soledad, se întoarce la masa ei. Mai zăbovesc câteva minute, îmi aranjez uniforma apoi plec spre cazarmă, am să aştept un război să treacă iar apoi voi cunoaşte o dansatoare pe nume Soledad.

Acesta îmi va fi, atunci, jocul.

Mă opresc şi o salut. În faţa mea stă Soledad şi ştiu că am murit  odată, împreună, demult mi se pare. Ne strângem mâinile şi ne vorbim în mijlocul străzii apoi ne oprim pe un refugiu, la adăpost de maşini,

(de parcă ar fi contat asta…)

coborâm într-o staţie de metrou sub lumini de neon unde ochii ne sticlesc exact ca într-o amintire în care ne iubeam. Soledad este frumoasă, priveşte forfota din jur pe care nu o înţelege.

- De ce am murit, Juan? întreabă şi nu am ce să-i răspund.

Dau din umeri:

- Taci!

O ţin de mână să nu ne pierdem în îmbulzeală, gest de o inutilitate supremă,

(de parcă ar fi contat cumva…)

plecăm cu un tren, coborâm după câteva staţii, ieşim la suprafaţă. Hoinărim pe străzile altui cartier, traversăm peste culori interzise şi mă opresc în faţa unui poliţist:

- Domnule, sunt dezertorul Juan Arrende despre care s-a scris şi în ziare…

Poliţistul mă priveşte fără nici o expresie

- … dumneaei este dansatoarea Soledad, tot în ziare s-a scris numele ei, cândva… domnule poliţist, vă rog să mă arestaţi!

Privirea acestuia trece prin mine, trece şi el dincolo de noi, ne ocoleşte nepăsător la zbuciumul dezertorului Juan Arrende.

- Acum vezi de ce suntem morţi?

Soledad râde, râd şi eu dar mai puţin. Ne oprim într-un bar unde bem cafea solubilă şi ne prefacem că nu vedem înserarea. Ne serveşte un băiat tânăr, cu privirea verde. Îl invidiez şi Soledad simte apoi mă întreabă:

- De ce am rămas aici? De ce nu am ajuns în paradis sau în infern?

- Nu ştiu, Soledad… mereu ai fost aşa, un sac plin de întrebări.

- Cam nepeticit, râde ea.

Îmi place când râde, aproape că nu s-a schimbat deloc, doar buzele îi sunt vineţii, efectul otrăvii, un alt fel de frumuseţe.

- Preferai infernul sau paradisul decât ce este acum?

- Nu ştiu, răspunde ea foindu-se pe scaun.

Pelerina în care se înfăşurase îi flutură larg în jurul taliei, o ghicesc suplă pe sub vestmânt, în seara asta mă va invita la ea. Căscăm gura la cei din jur, este destulă gălăgie, destul fum ca să cred pentru o clipă că, de fapt, nu am plecat nicăieri din cameră atunci când nici un porumbel alb nu s-a înălţat de la fereastra noastră.

- Cum îţi explici atunci…

- Nu-mi explic!

Îi opresc cuvintele cu degetele apoi cu buzele. Nu-mi explic nimic, nu ştiu să explic ceea ce nu se poate explica.

(de parcă ar trebui explicat…)

Ieşim prin trupul uşii fără să ne oprească nimeni şi asta ne doare, intrăm într-o apă tulbure care este înserarea, mă ia de mână, are degete fierbinţi.

- Atunci să ne gândim că este un dar făcut de cineva, de sus…

Urcăm nişte scări.

- Rămâi la mine peste noapte?

Oftez şi privesc în stradă, Soledad se foieşte prin cameră, caută ceva, mereau caută ceva.

(de parcă ar mai avea vreo importanţă căutarea ei…)

De la înălţimea etajului la care stă, maşinile din stradă par a fi piesele unui joc cu reguli înşelătoare. Aprind o ţigară pe care i-o ofer.

- Mă credeai o proastă, înainte…

Tac. Nu am crezut niciodată aşa ceva.

- … un refugiu pentru un dezertor, un ţărm numai bun să-ţi tragi sufletul, asta eram pentru tine. Iar tu? Erai eroul? Veşnic neliniştitul? Erai întreaga lume, nu doar o insulă. Ce eşti acum pentru mine?

- Sunt cel care rămâne, Soledad.

Aduce o sticlă cu vin roşu. Bem din pahare înalte pe care i le-am adus eu, cândva, înainte. Ne rătăcim în gânduri, avem amintiri care ne-au rămas intacte şi alergăm printre ele pierzându-ne de clipa diluată a prezentului. Nu ştiu de ce facem tocmai aşa. Închid ochii, când îi voi redeschide Soledad nu va mai fi alături de mine. Va fi în gândurile ei. Va fi în depărtarea ei. Şi asta mă doare. Nici eu nu voi mai fi pentru ea…

Mă răsucesc în aşternut, cobor din pat şi mă îndrept spre măsuţa joasă pe care, într-o scrumieră, arde ţigara ei cu jar trist. Văd prin fereastră luna care mă îmbie la urlet. Aud prin pereţi viaţa oraşului, undeva un copil plânge speriat şi un glas de femeie îl linişteşte. Aud un beţiv înjurând fără vlagă, pe stradă portiere de maşini se trântesc. Pe coridor se aud voci de bărbaţi şi de femei, râsete. Oraşul îşi trăieşte noaptea.

Închid ochii şi alerg pe o plajă sugrumată de marea care nu ştie

(şi nici nu a ştiut vreodată…)

a vorbi. Admir zborul pescăruşilor.

Ceva mai târziu, mult mai târziu, sting lumina, alung visul, ne regăsim în pat.

- Juan… Am revăzut şoseaua aceea fără de sfârşit pe care ne-am cunoscut.

- Eu am văzut marea.

- Juan, este ceva care nu a murit odată cu noi.

- Nu ştiu, taci, nu mai vorbi.

Şi ne iubim încercând să păcălim timpul.

*

Nu-mi place atunci când îmi veghează somnul. O gonesc la bucătărie, să născocească nişte cafele. Îi răvăşesc biblioteca, găsesc un album plin de decupături din ziare.

- Te-am rugat să arunci astea… o dojenesc după ce apare cu cafelele.

Soledad păstrează anunţul mortuar şi articole din ziare despre sinuciderea dezertorului Juan Arrende şi a dansatoarei Soledad. Vine lângă mine şi-mi închide gura cu degetele apoi cu buzele.

- La început mi-a fost teamă, îmi spune apoi… Când nimeni nu ne băga în seamă şi vorbeam în vânt, am crezut că ne muşcase nebunia… Nimeni nu ne vedea, nimeni nu ne vorbea, nimeni nu ne auzea. Mi-era frică… Am alergat amândoi pe străzi şi nimeni nu se sinchisea de noi. Nu m-am liniştit decât atunci când am văzut ziarele care anunţau despre noi. Acesta este paşaportul meu spre linişte…

Plec. Umblu năuc prin oraş. Am impresia, uneori, că mă zăresc pe mine cel de odinioară prin mulţime. Mi-e lehamite. Sunt liber să mă învârt printr-o închisoare cât un oraş şi să-mi fac de cap. Suntem doar doi oameni în oraş. Ceilalţi sunt decorurile unei farse idioate. Ceilalţi sunt biciul, fierul înroşit, bâta cu care suntem torturaţi în fiecare zi.

Sunt cinci milioane de oameni în oraş. Printre ei se strecoară două umbre. Există sunete care nu se aud. Aceste sunete sunt Juan şi Soledad. Ea nu ştie toate acestea. Nu ştie că îndurăm o pedeapsă. Aştept o zi noroasă şi am să-i spun.

*

- Am încercat cu un revolver, gloanţele au refuzat să pornească. Am încercat cu otravă

(… cam banal, nu-i aşa?)

pe care sângele a refuzat să o primească. Am încercat cu doi porumbei, au refuzat să zboare. Suntem legaţi să îndurăm zilele şi nopţile într-o închisoare oribilă. Putem vedea totul, îi putem auzi pe ceilalţi cum vorbesc, uneori despre noi. Nu putem interveni şi ne simţim umiliţi. Viaţa ne respinge aşa cum şi noi am respins-o. Este o pedeapsă pe care nu o putem înşela.

- Până când, Juan?

Dau din umeri.

- Juan, viaţa ne refuză aşa cum şi noi am refuzat-o şi este drept… Dar, gândeşte-te, moartea nu ne-a acceptat. Atunci, mă gândesc, există o speranţă, o iertare…

- Dar suntem morţi, Soledad!

Bem vermut sub o umbrelă, pe terasa de lângă stadion. Mă legăn pe scaun şi îmi este frig, ar sta să plouă. Suntem veşnici ca şi morţii.

- Dar avem amintiri, Juan. Avem gânduri despre trecut.

- Şi asta îţi este destul?

- Nu este suficient dar nu despre asta vorbeam.

Citesc în ochii ei un soi de disperare. Imi spune:

- Îţi-aduci aminte cum stăteam atunci, înainte, până noaptea târziu, pe străzi şi în cameră şi nici nu ne păsa că avem cearcăne de nesomn? Mai ţii minte cum umblam dimineţile prin oraşul morocănos şi căscam ochii la luna gata să apună? Apoi cum beam bere rece pe terasa din centru? Şi florile pe care le cumpărai de la ţigănci şi lă dăruiai necunoscutelor care ne ieşeau în cale şi pe care le vedeam la fel de frumoase ca noi? Şi cum râdeam din orice fleac. Râdeam chiar şi de necazurile care ne pătau zilele inutil de însorite. Şi viaţa era frumoasă şi merita trăită şi merita iubită, aşa spuneam atunci. Dacă nu ai uitat toate acestea, ei bine, atunci nu a pierdut drumul pe care să ne întoarcem, să fim din nou frumoşi şi smintiţi şi să râdem din nou de toate nimicurile!

Căscăm amândoi de plictiseală. O zi ca oricare alta, o copie fidelă şi măruntă a eternităţii care se întinde înaintea noastră. Ascultăm o muzică tembelă şi dulce. Pe stradă trec maşini care fac zgomot şi otrăvesc aerul, lăcrimează ochii. Trotuare înalte rup tocuri subţiri, de pantofi exotici purtaţi de femei zvelte, frumoase, enigmatice, surâsuri departate le înfloresc pe chipuri. Ele nu ne privesc, suntem incolori. Acum nu mai oferim flori, nu mai oferim nimic. Şi nimic primim.

Dezmiardă absentă paharul în care unduie viclean alcoolul. Mă ridic, are cearcăne, cearcăne am şi eu. Plec fără să îi spun un cuvânt.

Noi mai aşteptăm doar potopul.

(o judecată, Juan?)

(cine eşti tu, cel care pui mereu paranteze?)

- Nu-i nimic afară, îi spun Soledadei.

Soledad îmi cere otravă. Tot ce-i pot oferi este o ridicare din umeri şi un zâmbet idiot. Radioul, uitat deschis, se tânguie ca după un prăpăd mondial.

“… sa nu-mi ceri sa te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

Mă rog la Dumnezeu să-mi ofere un crâmpei de Apocalipsă, poate un soi de otravă pe care aş face-o cadou Soledadei.

- Juan, mă cheamă ea, nu mă lăsa aşa, dă-mi ceva, orice, te rog, Juan…

Îmi strecor privirea peste părul ei, peste pereţii tapetaţi cu menajeria infernului, zăresc pe măsuţă verighetele de argint pe care le-am cumpărat ieri de la un necunoscut. Argintul, spunea vânzătorul, are culoarea celor bune, a paradisului, este un simbol al îngerilor în care ne place să credem. Dar el nu credea în simboluri, în argintul egal cu cele bune, menirea lui era să vândă. Nici noi nu credeam, menirea noastră era să cumpărăm. Mă gândeam ieri. Atâta vreme cât mai există oameni care să creadă în simboluri lumea este salvată. Acum ştiu că nici eu şi nici Soledad nu vom salva lumea.

Îmi cuprinde gâtul cu palmele:

- Te rog, şopteşte ea, te rog…

Te rog… terogterogterog… şi capul mi se izbeşte de perete fără să simt durere. Simt doar o oboseală nesfârşită. Şi atât.

Alunec din îmbrăţişarea ei. Alunec în stradă. Alunec printre maşini şi trecători, peste zgomote alunec şi străbat o uşă. Un prag peste care se cerne un clopoţel. Un sunet argintiu, îmi zic, un sunet pur, glasul celor bune, clopoţel de argint, înmugurit sau lăstărit din clopote mari, tu vesteşti o re-creaţie.

În farmacie, ţipenie – doar dincolo de tejghea o figură luminoasă, un chip de o nesfârşită bunătate simte-presimte pentru ce am venit. Clipesc des, mă ustură ochii de la otrăvurile împrăştiate de maşini, la fel şi gâtul, nu pot vorbi prea tare. Şi, la urma urmei, ce aş putea rosti cu glas de vestitor?

Farmacistul mă întreabă cu infinită bunăvoinţă ce doresc.

Otravă pentru Soledad, asta doresc, celelalte dorinţe mi-au dezertat. Îi cer otravă şi, pe bani puţini, îmi dă un tub cu moarte concentrată.

- Să nu-ţi fie teamă, mă încurajează el… Va fi război, oricum, vom muri cu toţii…

Peste vocea lui o altă voce se tânguie:

“… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

La margini de străzi uscaţi sunt copacii, arşi de vreo boală subterană. Ei deja au luat otravă. Mă rog să erupă un vulcan, să ne îngroape pentru mult timp, să sărim astfel dincolo de Judecata de Apoi dar nimic nu se întâmplă, pe străzi trec maşini cu scrâşnete de tancuri. Cineva mai are timp şi chef să vândă ziare în care titluri umede anunţă colapsul. Explozii solare… Invazie în Africa… Producţia de cafea în Brazilia… Debarcarea din India… Eşecul misiunii Colibri, cinci astronauţi vor muri pe Marte, în deşertul care mărgineşte Mons Olympus…

Ceva mai târziu, în camera ei, ne îmbrăţişăm, gâfâim şi asudăm în ciuda tuturor dezastrelor, ne iubim şi respiraţia noastră chinuită împrumută ceva din disperarea lumii, nu facem dragoste, facem ură.

Undeva, într-un grajd fără de nume renaşte Iisus pentru a ne mântui a doua oară dar ochii tuturor sunt arşi ca să-i mai vadă steaua. Nici eu şi nici Soledad nu vom mai apuca să vedem.

Să vedem.

Marea. Un hău întunecat în cămaşa nopţii. O bancă la capătul unei alei care se rupe în mare, străjuind pustia de apă. Dacă marea ar vorbi… Cuvinte, ar spune doar cuvinte.

Soledad, sa nu-ţi fie teamă.

Ţi-ar spune cât de mult…

Soledad, să nu mai folosim cuvintele astea, sa nu mai folosim cuvintele, ele rămân cuvinte şi pot minţi.

- Nu, Juan, nu spune asta. Cineva trebuie să creadă în cuvinte, de ce nu am crede noi?

- Pentru că noi nu credem. Am vrea să credem. Să dorim. Te doresc, Soledad… Cuvinte…

Marea nu a vorbit atunci când ne-am aşezat pe acea bancă umedă de la marginea mării. Şi nici nu va vorbi vreodată. Ce proşti suntem. Tu adormi, cât timp m-ai privit marea s-a oglindit în ochii tăi. Acum dormi şi pleoapele ţi se zbat îmbrâncite de fiarele coşmarului. Marea nu va vorbi niciodată. Dormi, Soledad.

Aşez tubul cu otravă lângă o fotografie veche şi cobor în stradă să cumpăr ziare. În prag de dezastru cineva vinde ziare. Undeva, în lume, a izbucnit un război definitiv. Noi suntem undeva în lume. Soledad, nu vor muri doar doi oameni, nu vor fi doar doi sinucigaşi, vor fi toţi oamenii.

“…să nu-mi ceri să te uit…”

Mă întorc în camera ei prin umezeala holului. Deschid uşi, închid uşi, ca într-un joc, surâd, uitate sunt jocurile noastre. Soledad mă aşteaptă, are ochii încercănaţi de un regret.

- Te-am aşteptat, Juan, să mergem împreună.

Unde să mergem, Soledad? Nu mai avem unde. Nici în moarte nu ne vor lăsa împreună. Tu, o dansatoare, eu, un dezertor, ne vor separa trupurile, ne vor arde şi ne vor risipi departe unul de altul.

- S-a terminat, îi spun.

S-a terminat, ştiu ceea ce ea încă nu ştie şi, sper, nu va şti niciodată. Mărunt timp ne-a rămas. Minute, poate ore. Şi în moartea care ar fi trebuit să ne unim pentru totdeauna vom fi singuri. Singuri, Soledad… Îmi rup nasturii de la cămaşă şi mă trântesc pe pat, alături de ea. Cineva se tânguie:

“… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

- S-a terminat, nu mai avem unde fugi, nu mai avem unde merge.

- Avem astea, îmi arată ea tubul cu pastile cafenii.

Cum să o mint? Ni se vor opri inimile. Azi sau mâine. Si atât. Nu te voi mai şti, nu ai să mă ştii. Vom fi morţi, Soledad. Citesc asta în fumul ţigărilor pe care le fumăm. Cineva încarcă o armă şi nu este bine în aer pentru fluturi. Un zeu cu carabină ne-a luat drept ţinte. Ce mai putem face noi?

- Nu vom salva lumea, Soledad. Şi nici ea nu ne va salva, ea nu-şi poate salva nici măcar numele… Să înotăm în marea care vorbeşte, asta aş vrea să facem în clipa dinaintea morţii, asta să ne fie ultima dorinţă.

Acum. Ridic paharul în care am topit o pastilă cafenie. Soledad face la fel. Şapte miliarde de oameni vor face la fel. Azi sau mâine. Bem cu înghiţituri mici.

- Nu ţi-am putut oferi otrava vieţii de zi cu zi, ma iartă, Soledad.

Nu mai spun nimic. Înainte de prag îmi ucid cuvintele care pot minţi. Rămânem îmbrăţişaţi, aşa nu ne mai este teamă. Încă respirăm.

“… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

Şi, în timp ce murim, nici un porumbel alb nu se înalţă de la fereastra noastră.

Vladimir Voliuhin, la şaptesprezece ani, pe front.

Iulie, 1943.

Lucrurile stăteau cam aşa. Pe râul Voronej, se afla un oraş numit Voronej. Se mai află şi acum, fireşte, tot acolo. Şi chiar este un oraş frumos. Dar nu despre Voronej vrem noi să vorbim mai departe. Cel puţin nu în clipa asta. Nu. Acuma este vorba despre un alt oraş, pe numele lui Somovo şi care se odihnea aproape de Voronej, la câţiva kilometri, dincolo de baltă. Pe vremea aceea Somovo avea o gară prăpădită, cu câteva macaze şi şine de tren plus nişte depozite folosite exclusiv de către armată. Altfel cum să fi arătat o gară? Pe şinele acelea zăceau într-o rână nişte vagoane de tren, cu roţile sărite printre traverse şi cu pereţii din lemn sparţi. Încurcau locul, vagoanele. Dar nu tot locul. Doar o mare parte din el. Locomotiva macara, trimisă de colonelul Pastukov ca să facă ordine în gara Somovo, primise şi ea, la rându-i, o bombă în bot, bombă lansată de un bombardier Ju87 – B cunoscut în epocă şi sub numele de Stuka. Bombardierul era pilotat de locotenentul Schafer şi căra două bombe, prin urmare nu avea mitralior în spate. Schafer tocmai fusese încolţit de două avioane de vânătoare ruseşti, avioane inventate de mintea inginerului Lavocikin, şi care erau spaima piloţilor germani. LA 5 fuseseră botezate avioanele ruseşti şi erau teribil de sprintene pentru un Stuka iar Schafer era conştient de acest lucru. Misiunea locotenentului era (fusese?) să distrugă o coloană de blindate urcate pe platforme feroviare. Garnitura cu tancurile respective, T34 pentru cine vrea să ştie, e drept că trecuse prin gara Somovo. Dar cu o zi înainte. Schafer nu avea de unde să ştie asta. El, împreună cu alte zece bombardiere, însoţite de două Focke Wulf  190, au decolat în zori, pe o vreme frumoasă, de pe un aeroport aflat la vreo sută şi ceva de kilometri spre vest, la Belgorod. După ce au trecut de Voronej s-au învârtit câteva minute deasupra gării Somovo. Avioanele de escortă s-au distrat mitraliind clădirile gării, provocând astfel câteva victime. Un câine de pripas, strigat Lucik de personalul care deservea gara, a murit lovit în plin de un trasor. Apoi Şurik, adjunctul impegatului din Somovo, a fost rănit în coapsa stângă de o schijă. Rana acestuia nu a fost gravă, a considerat comisia medicală întrunită a doua zi, prin urmare Şurik a fost nevoit să se întorcă la muncă după doar trei zile. A supravieţuit războiului, acest Şurik. Vom mai auzi despre el. Alte victime nu au mai fost. Cât despre pagubele materiale… greu de spus. Gara mai fusese bombardată cu două zile înainte, tot în speranţa că afurisitele alea de blindate T34 aveau să fie făcute una cu pământul. Numai că atunci tancurile încă nu sosiseră la Somovo. Aşadar, pagube… în afară de nişte geamuri sparte şi de nişte găuri noi prin acoperişuri şi prin pereţi, nu prea au fost. Şi, desigur, locomotiva macara.

Schafer, de la înălţimea la care zbura, îşi dăduse seama că nu vor avea parte de tancuri în ziua aceea. În schimb, dacă mai zăboveau pe acolo, era posibil să dea nas în nas cu aviaţia sovietică. Aşadar aştepta ordinul de a lansa bombele direct asupra gării, după care s-o şteargă de acolo. Numai că, din motive pe care nu le cunoaştem, dar le putem intui, ordinul acesta întârzia. Comandantul misiunii, un maior pe nume Dietrich, întârzia să ia o decizie. Maiorul nu avea, de altfel, decât două opţiuni. Fie să arunce bombele peste gara care oricum era făcută zob, fie să le risipească pe unde s-o putea şi să se întoarcă la Belgorod. Era prea riscant să revină la bază cu bombele atârnate de burta avionului. Să aterizezi cu o bombă sub tine era ca şi cum ai încerca să vezi dacă mai ai benzină în rezervor folosind un chibrit aprins. Ideea era că trebuia cumva să scape de nenorocitele alea de bombe înainte ca ruşii să dea năvală peste ei. Dar unde să le arunce? Ordinul fusese clar: beliţi tancurile! Şi dacă tancuri nu-s, ce belim atunci? a întrebat Dietrich. O întrebare de bun simţ. Doar că generalul Richter, comandantul Kampfgruppe 100, îl fixase pe Dietrich cu o privire îngheţată şi îi replicase calm că, din partea lui, nu avea decât să se ducă dracului dacă nu găsea tancurile acelea. Să se ducă acolo unde i se sugerase părea a fi destul de simplu. Nu trebuia decât să aştepte să apară o haită de LA 5.

Discuţia dintre Dietrich şi Richter avusese loc cu o zi înainte de misiunea de bombardament. Chiar în ziua aceea, mai precis în seara aceea, tancurile cu pricina, aranjate frumos pe platforme de cale ferată şi acoperite cu plase de camuflaj, au trecut prin gara Somovo, salutate cu un steguleţ portocaliu de către Şurik, adjunctul impiegatului din Somovo. Bun.

Imaginea e clară acum. În urmă cu două zile Somovo fusese bombardat de către avioanele Luftflotte 6, din ordinul direct al lui Robert Ritter von Greim. În ziua următoare, colonelul Pastukov a trimis o locomotivă macara să facă ordine la Somovo. Macaraua a făcut şi ea tot ce a putut, astfel încât garnitura de blindate T34 să poată trece spre Voronej. Tancurile s-au fofilat nestingherite prin Somovo în vreme ce Dietrich punea istorica întrebare: daca tancuri nu-s, ce belim atunci? Răspunsul abrupt al generalului Richter (”din partea mea poţi să te duci dracului dacă nu găseşti tancurile alea”) avusese ca rezultat un potop de înjurături din partea lui Dietrich adresate generalului. Fireşte, înjurăturile sau învârtit doar în mintea lui Dietrich. În noaptea aceea tancurile cu pricina au trecut de Voronej şi au ajuns la Gubkin, unde au fost date jos de pe platforme şi de unde, peste câteva zile, au intrat în luptă cu inamicul. S-a dovedit mai apoi că războiul ar fi putut fi câştigat de către URSS chiar dacă aviaţia germană le-ar fi interceptat totuşi la Somovo. Dar asta este altă poveste.

Iată-ne, aşadar, în aer, la doi kilometri înălţime, alături de locotenetul Schafer, aşteptând ordinul lui Dietrich. Era, după cum am spus, o dimineaţă de vară liniştită. Exceptând picajele celor două avioane de vânătoare peste ruinele gării. Schafer se gândea că asta este o prostie. Nu tragi cu puşca să dărâmi o gară. Apoi cineva a anunţat prin radio că o escadrilă de LA 5 se apropie dinspre est. Şi erau foarte aproape.

Formaţia de bombardiere s-a risipit imediat şi, fără să mai aştepte vreun ordin, avioanele au făcut cale întoarsă. Bombele urmau să le azvârle eventual peste Voronej sau pe undeva prin stepă. Aşa li se spusese. Să nu angajeze inamicul. Schafer s-a orientat rapid. A intrat în picaj pentru a prinde ceva viteză. Şi, ce să vezi… S-a potrivit ca locomotiva macara să-i intre în colimator. Fără să stea pe gânduri, a dat drumul la prima bombă şi a redresat avionul. La timp ca să vadă că fusese încadrat de doi vânători sovietici. Acu-i acu’, şi-a zis. Unul pe dreapta, altul pe stânga. Auzise de manevra asta. Ruşii aveau uneori năstruşnica idee de a încadra pe câte un nefericit şi de a-l dirija apoi, prin rafale de trasoare, acolo unde aveau ei chef. Spre exemplu spre un aeroport de al lor. Cine se lăsa prins astfel nu avea altă soluţie decât să aterizeze la ăilalţi şi să fie făcut prizonier. Nu putea conta pe sprijinul celor două Fw 190. Aveau destul de furcă, se gândea Schafer, mai ales că îşi cam risipiseră muniţia pe şoproanele prăbuşite ale gării Somovo. Ce naiba poate să facă un pilot de Stuka prins în dublu-cleşte de către doi rusnaci? Nu mare lucru. Eventual, să se roage. Ceea ce Schafer a şi făcut. Sigur, nu era convins că Dumnezeu ar fi avut vreme sau chef să-i asculte rugăciunea. În fond, în zilele acelea, instituţiile şi organismele abilitate ale cerului erau extrem de ocupate cu trierea şi rezolvarea nenumăratelor solicitări venite din partea milioanelor de oameni ocupaţi să se masacreze unii pe alţii. Iar criteriile prin care o rugă era ascultată în detrimentul alteia (pentru că divinitatea trebuia, în mod evident, să ţină partea uneia sau alteia din tabere) rămâneau o mare necunoscută. Analizând lucrurile de la mare distanţă în timp şi spaţiu, putem să tragem concluzia că, la nivel strategic, pe vremea aceea Dumnezeu ţinea cu bolşevicii. Dar miracole individuale se puteau întâmpla şi în tabăra cealaltă. Probabil că pe acest lucru miza şi Schafer deşi îi cam venea să-şi umple nădragii.

Trecuseră doar treizeci de secunde de când lansase bomba care lovise în plin locomotiva macara şi de când fusese încadrat de către cele două LA 5. Opţiuni nu prea avea. Piloţii ruşi îl izolaseră de formaţie şi aveau de gând să-l ducă teafăr pe sol, pe vreun aerodrom de al lor. Cel puţin aşa credea el. Se spunea că era la mare preţ printre ei să reuşeşti să capturezi intact un avion inamic şi să faci prizonier pilotul acestuia. Se mai ştia că prizonierii, în general, nu aveau parte de tratamente plăcute. Erau trimişi undeva în Siberia şi asta spunea totul. Schafer mai putea alege şi să se sinucida intrând cu avionul în rafalele sovieticilor. Numai că nu prea avea chef să moară. Aşa că se ruga, unui Dumnezeu nu tocmai binevoitor şi cu vădite simpatii de stânga, să scape cu bine din acea încercare, oricare ar fi fost destinul său pe mai departe. Mai bine prizonier viu decât erou mort, se gândea el. O şansă, e drept că minusculă, de a scăpa teafăr din război, era de preferat decât să fie făcut bucăţi de către trasoarele slobozite de către cele două LA 5. Oricum, Schafer mai avea o problemă. Cealaltă bombă. Un Ju 87 este un avion puturos. Cu o bombă atârnată de el se mişcă şi mai lent. Şi, probabil, sovieticii nu ar fi acceptat ca el să vina la aterizare cu o încărcătură de cinci sute de kilograme de trotil agăţată sub aripi. Dacă i-ar fi trecut prin minte să se prăvale cu avion şi cu bombă peste hangarele lor? Nu se vedea făcând o astfel de ispravă eroică dar inamicul nu avea de unde să ştie asta. Prin urmare a declanşat largarea încărcăturii ucigaşe. Bomba a picat pe câmp, s-a îngropat confortabil în pământ şi nici măcar nu a catadicsit să explodeze. A zăcut sub câţiva centimetri de cernoziom timp de şaizeci de ani, până când un colhoznic de prin partea locului a dat cu fierul plugului peste ea. Abia atunci bomba şi-a împlinit destinul şi a bubuit năpraznic, paradind pentru totdeauna tractorul colhoznicului precum şi timpanele acestuia. Acum inamicii aveau un mesaj clar, din partea lui Schafer, că nu are de gând să facă vreo prostie.

De aceea a fost foarte surprins să vadă că avioanele ruseşti îl depăşesc.

Trecuse de Somovo, nu mai mult de cinci kilometri spre est. Cele două LA 5 păreau a-şi fi găsit altă ţintă mai interesantă. Deşi, se întreba Schafer, ce poate fi mai interesant decât un Stuka greoi, izolat de restul turmei?

Asta! a exclamat el.

Era ceva, ca un disc din aluminiu, care se deplasa spre est, la câţiva kilometri altitudine. Şi părea enorm în comparaţie cu avionul său. Un disc strălucitor, şi nu datorită soarelui care se afla destul de jos pe orizont, la răsărit. Lumina venea din drăcovenia aceea care putea să aibă şi cincizeci de metri în diametru, dacă nu mai mult.

Fie Dumnezeu considerase de cuviinţă să creeze un miracol local, astfel încât Schafer să poată să o şteargă de acolo, fie intervenise vreo armă minune, din acelea pe care Hitler începuse să le tot promită din momentul în care pierduse iniţiativa la Stalingrad. Ambele variante puteau fi la fel de bine adevărate sau false. Nu prea vedea motive pentru care Dumnezeu s-ar fi hotărât să-l salveze pe el. Pe de altă parte, armele minune promise de Fuhrer, era convins că nu puteau fi create fără vreun ajutor divin. Tertium non datur. Orice ar fi fost, semn din cer sau armă minune, pica la fix. Schafer a răsucit manşa, cap compas Belgorod. Nu a mai apucat să vadă ce se întâmpla în urma lui. Cele două LA 5 au interceptat obiectul după un minut. (Schafer era deja deasupra gării Somovo). Au deschis focul cu tunurile ShVAK. Şi nu s-a întâmplat nimic. Castronul acela uriaş continua să se deplaseze spre est, fără să-i pese de proiectilele de douăzeci de milimetri care roiau în jurul său. Mai mult, se mişca doar cu vreo cinci sute de kilometri pe oră. Evenimentul a fost observat şi de către colonelul Pastukov. Acesta se afla, împreună cu statul său major, la Volia, la est de Somovo, zece minute cu trenul sau o oră pe jos. Volia era, în vremea aceea, un sat, nu avea mai mult de două duzini de case. Gospodării de mujici, cu bătături mici şi prăfoase, prin care alergau slobode curci şi găini. Pastukov îşi stabilise punctul de comandă în clădirea care găzduise sediul colhozului “Pobeda”. Era singura clădire cu etaj din sat. Avea şi subsol. La subsol se instalaseră cei doi transmisionişti care aveau ca sarcină să menţină legătura permanentă cu statul major al Diviziei 10 de căi ferate. Comandantul diviziei era generalul Ifrimov, mare amator de muzică lăutărească (era originar din Basarabia). Înafară de asta Ifrimov era considerat un ascet. Nu consuma alcool şi nici nu fuma. Se poate spune despre el că era un om bun la suflet. Dar când o lua în bască de la eşalonul superior avea obiceiul să îşi verse năduful pe subordonaţi. De regulă, pe primul care îi ieşea în cale. Dar Ifrimov era departe. Tocmai la Krasnolesnîi. Aşadar, Pastukov avea toate motivele ca să fie liniştit, în acea dimineaţă de iulie. Tocmai i se adusese de către o ordonanţă o cană cu ceai negru, îndulcit cu miere. Era în “biroul” său provizoriu (un colonel de căi ferate se mişcă mult, cam peste tot pe unde sunt şine de tren) de la parterul fostului sediu de colhoz, încercând să priceapă ceva din rapoartele pe care abia le primise. În treacăt fie spus, nu pricepea nimic. Primise în urmă cu două zile ordinul de a asigura trecerea “în cele mai bune condiţii” a unei garnituri cu “încărcătură tactică”. Adică nişte tancuri. De obicei o astfel de treabă atrage după sine un cortegiu nesfârşit de necazuri. Ori de câte ori avusese parte de aşa ceva, nemţii îşi găsiseră mereu de lucru în raionul său. Fie că transportul era de trupe, de tunuri, de tancuri sau de oricare alt rahat pe care Armata Roşie considera de cuviinţă să-l plimbe cu trenul, aviaţia germană venea mereu la întâlnire şi nu se lăsa până când nu producea haos. Iar dacă se întâmpla să fie aproape de linia frontului, avea parte şi de tiruri de artilerie. Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, ca desert, uneori mai primea şi câte un sabotaj. E greu să aperi o cale ferată. Colonelul Pastukov avea uneori impresia că nemţii primeau, odată cu el, o copie a orarelor şi graficelor feroviare ale Armatei Roşii. Altfel nu-şi putea explica de ce atacurile inamice erau atât de punctuale. Şi atât de precise. De o lună, de când se afla în spatele Voronejului, avusese trei transporturi majore: un regiment de infanterie, o garnitură cu muniţii diverse şi un general de tancuri cu toată liota de rigoare. Toate trei fuseseră bombardate cu sârg. Regimentul fusese făcut una cu pământul, muniţiile se făcuseră remarcate printr-un foc de artificii spectaculos iar generalul de tancuri fusese nevoit să facă drum întors după ce încasase câteva schije în cur. S-a dovedit mai apoi că schijele erau din lemn şi proveneau de la bancheta pe care generalul şedea în vagonul său. Unul dintre medicii care l-au examinat a făcut o remarcă interesantă, şi anume că generalul nu ar fi păţit probabil nimic dacă ar fi avut nădragii pe sine. Pentru remarca asta, medicul a fost “examinat” la rândul său de către un cadru NKVD şi trimis, fără prea multe formalităţi, direct în Siberia. Pentru acurateţea istorică a relatării trebuie să spunem că generalul respectiv chiar nu purta pantaloni pe dânsul în momentul atacului şi nu era singur în vagonul său ci era însoţit de către o fetişcană de douăzeci de ani, pe post de secretară.

De data asta lucrurile erau diferite. Aviaţia germană bombardase gara din Somovo cu o zi înainte ca tancurile să îşi facă apariţia. Dar bombele aruncate de ei picaseră aiurea, peste câteva vagoane de marfă goale. Pastukov s-a văzut nevoit să trimită o locomotivă macara ca să degajeze şinele. În seara următoare, garnitura cu tancuri a trecut nestingherită prin Somovo. Fusese atât de multă linişte, exceptând zgomotul roţilor de tren, încât Pastukov a crezut pentru o clipă că războiul se terminase. Aşadar, în dimineaţa în care Schafer a găsit nimerit să torpileze macaraua lui Pastukov, colonelul se considera un om împlinit. Ifrimov era departe, tancurile trecuseră nevătămate în seara precedentă, ceaiul mirosea îmbietor, păsările cântau fericite în văzduh iar albinele zumzăiau harnice, ca nişte brigadiere trupeşe, prinse cu pasiune în munca agricolă. Deşi bâzâiau cam gros, albinele acelea. Şi cam tare. Din ce în ce mai tare…

Avioane, s-a gândit Pastukov şi a dat năvala afară din clădire. Pe treptele de la ieşire s-a lovit de un flăcău din plutonul de gospodărie-transport. Vladimir Voliuhin îl chema pe soldatul acela, abia ajunsese pe linia frontului, avea doar şaptesprezece ani şi provenea din Nijni Novgorod, frumosul oraş de pe Volga, denumit atunci Gorki, după numele celebrului scriitor rus care tot acolo se născuse. Voliuhin nu avea nici o treabă curentă, terminase serviciul de noapte de la bucătărie şi, în mod normal, ar fi trebuit să execute programul de somn, două case mai încolo, unde fusese repartizat. Dar lui Voliuhin nu-i ardea de somn, aranjase cu una din ordonanţele colonelului Pastukov, să-i facă rost de un plic şi de o foaie de hârtie ca să-i scrie mamei sale o scrisoare. Aşa se explică prezenţa lui pe treptele fostului sediu de colhoz, acum comandament provizoriu al batalionului păstorit de către Pastukov (dacă ne este permisă această metaforă). În urma coliziunii dintre cei doi, cascheta colonelului a zburat dizgraţios de pe capul acestuia şi a aterizat în praf. Voliuhin, sprinten, s-a aplecat şi a cules-o de pe jos după care i-a oferit-o superiorului său, salutându-l cu această ocazie şi prezentându-se, aşa cum cerea regulamentul strict şi amănunţit al Armatei Roşii.

- Tovarăşe colonel, sunt soldatul Voliuhin din plutonul…

- Taci! i-a făcut semn Pastukov, ignorând gestul lui Voliuhin. Ce se aude? Trec avioane?

Amândoi au făcut câţiva paşi spre centrul curţii, privind spre apus, de unde venea zumzetul acela. Au văzut, undeva pe cer, la o oarecare înălţime, ceva care aducea cu un lighean uriaş din aluminiu şi care se târa spre răsărit. În urma acelui obiect strălucitor veneau grăbite două LA 5. Erau grăbite şi extrem de furioase, judecând după rafalele pe care le trăgeau asupra obiectului. Greu de precizat dacă proiectilele lansate de cei doi vânători aveau sau nu vreun efect asupra misterioasei aeronave argintii. Aceasta îşi vedea nestingherită de drumul ei, oscilând uşor în plan orizontal, întocmai cum ar face un zmeu în bătaia vântului.

- Ce naiba e asta? a murmurat colonelul.

Nu i-a răspuns nimeni din simplul motiv că nimeni nu avea habar ce se întâmplă. Lângă cei doi mai apăruseră câteva personaje, unul dintre transmisioniştii de la subsol, un locotenent de la depozitul de traverse şi încă doi soldaţi de la acelaşi depozit.

- Ce naiba e asta? a repetat colonelul întrebarea, de data asta pe un ton ceva mai ridicat, chiar agresiv, ceea ce dovedea, printre altele, un început de panică din partea acestuia.

- Tovarăşe colonel, a început locotenetul, vă raportez că văd două avioane de ale noastre care urmăresc o ţintă…

- Asta văd şi eu, locotenente! Vreau doar să ştiu ce este afurisita aia de ţintă!

Spunând acestea, Pastukov şi-a recăpătat oarecum stăpânirea de sine. În fond era obişnuit cu bombardamentele inamice. Nu-i de mirare că a presupus imediat că are de a face cu vreo armă nouă. Numai că ciudăţenia aceea nu făcea nimic altceva decât să zboare în linie dreaptă. Dacă ar fi slobozit către ei ceva bombe, sau gloanţe sau vreo rază a morţii care să-i facă tăciuni batalionul, ar fi fost mai uşor de priceput iar deciziile pe care ar fi trebuit colonelul să le ia ar fi venit aproape automat. Aşa însă… Poate era vreun dispozitiv de recunoaştere lansat în adâncime de către inamic? Greu de crezut. La naiba, recunoaşterea aeriană se face cu avioane mici şi iuţi, care zboară sus de tot, ca să observe o suprafaţă cât mai mare. Şi nu faci astfel de manevre având în coadă două avioane de vânătoare. De fapt, obiectul cu pricina, nu făcea nici un fel de manevre, doar zbura cuminte spre răsărit. Şi încasa gloanţele celor două LA 5 cu nepăsare.

Tot spectacolul acesta a durat cam trei minute. Ligheanul acela zburător a trecut indiferent pe deasupra lor şi s-a pierdut în zare. Avioanele de vânătoare l-au mai urmărit un pic după care au făcut un viraj şi s-au pierdut şi ele, undeva spre nord. Probabil rămăseseră fără muniţie şi se întorceau la bază. Cu siguranţă că piloţii anunţaseră prin radio despre ciudatul eveniment. Şi, mai mult ca sigur, deja o altă escadrilă era în aer, gata să intercepteze intrusul. Preţ de o clipă, Pastukov s-a gândit că ciudăţenia aceea aeriană se îndrepta spre Krasnolesnîi, taman acolo unde se afla generalul Ifrimov. Dacă avea ca misiune să bombardeze statul major al Diviziei 10 de căi ferate? Iar el, Pastukov, a stat ca un gură cască, în mijlocul curţii, belind ochii la cer şi fără să facă nimic. Chestia asta se putea împuţi.

- Legătura cu divizia! a zbierat el şi a făcut stânga împrejur, spre clădirea din care ieşise.

Voliuhin, cu cascheta colonelului încă în mână, s-a luat după acesta, a trecut val-vârtej de plantonul de la intrare şi a coborât la subsol, în camera de transmisiuni. În prag, s-a oprit, şovăind. Nu avea voie să intre acolo, consemnul era clar şi pentru toată lumea.

- Ce stai acolo? l-a luat la rost Pastukov. A, chascheta… dă-o-ncoace… stai, nu pleca…

- Tovarăşe colonel, a intervenit transmisionistul de serviciu, nu pot să prind divizia prin radio… De altfel nu pot să prind nimic prin radio. Încerc prin fir?

- Încearcă prin orice, şi cu porumbei voiajori, numai fă-mi legătura la general…

Voliuhin vedea pentru prima dată interiorul unei camere de transmisiuni. De tavan atârnau mănunchiuri de fire, frumos aranjate şi prinse în cleme de metal. Toate acele sârme intrau în diverse aparate aşezate pe câteva poliţe care atârnau pe un singur perete. Aparatele, masive, pline de butoane şi de cadrane, cu carcase metalice vopsite în galben ocru, cu vopseaua aceea numită în popor “lovitură de ciocan”, dădeau impresia de ordine şi de siguranţă. De acolo, colonelul Pastukov putea să ia legătura cu oricine. Chiar şi cu Stalin, dacă ar fi avut vreo treabă cu el. Sau dacă Stalin s-ar fi hotărât să-l întrebe de sănătate pe colonel. Auzise, încă din prima zi de când sosise acolo, că transmisioniştii aveau obiceiul să prindă posturi de radio americane, pe unde scurte, fireşte, şi să asculte muzică. Ceea ce nu era interzis în mod explicit. Doar americanii erau aliaţi cu Uniunea Sovietică. Numai că, dacă s-ar fi aflat mai sus, la divizie spre exemplu, că soldaţii de la transmisiuni asculta foxtroturi în loc să facă altceva, s-ar fi lăsat cu sancţiuni. Linia întâi sau Siberia, în funcţie de dispoziţia organului de anchetă NKVD, care ţinea loc şi de instanţă militară şi de executor şi cam de orice era nevoie ca să menţină disciplina intactă. Se ştia că un foxtrot sau un blues erau nişte produse imperialiste, menite să atrofieze insinctele proletare. Poate că de aceea generalul Ifrimov prefera să asculte muzică lăutărească. Lăutarii inventaseră această muzică în anii lungi de robie cruntă în slujba claselor exploatatoare. Aşadar era o muzică nimerită pentru un fiu al clasei muncitoare, ne-exploatatoare. Hei, dar şi bluesul era o invenţie a sclavilor negri, oprimaţi de către omul alb şi imperialist. Prin urmare, că spui blues sau muzică lăutărească, este cam acelaşi lucru din punct de vedere ideologic. Dar să lăsăm muzica deoparte, nu ea face obiectul relatării noastre.

- Tovarăşe colonel, am divizia, a intervenit soldatul care învârtise de zor micuţa manivelă a inductorului. Vedeţi că se aude prost.

Colonelul a luat receptorul greu, din ebonită, şi s-a răstit în microfon:

- Pastukov la aparat, cu cine vorbesc?… Dă-mi-l pe general, urgent! a adăugat el după o scurtă pauză. Cum care general! Ifrimov, deşteptule!… Cum adică? Şi ce dacă doarme, nu înţelegi că este urgent?!

Pastukov ştia că Ifrimov, chiar dacă era trezit din somn, nu se enerva niciodată. Desigur, dacă solicitarea era întemeiată. Mai grav ar fi fost dacă nu ar fi anunţat divizia despre fenomenul la care tocmai asistase. Atunci, probabil, Ifrimov şi-ar fi ieşit din pepeni doar ca să intre în Pastukov cu o sută de kilometri pe oră. Nu era de dorit să cunoşti mânia generalului, după cum am mai spus.

- Colonelul Pastukov la aparat! Tovarăşe general, vă rog să-mi permiteţi să raportez…

Poate voit, poate involuntar, operatorul comutase pe deschis difuzorul amplificatorului, astfel încât replicile generalului să poată fi auzite de oricine s-ar fi aflat în cameră. Adică de către Voliuhin şi de către operator. Dar chiar dacă aceştia nu le-ar fi auzit, istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei ar fi fost aceiaşi. Ba mai mult, istoria intregului univers ar fi avut acelaşi curs. Spre entropia maximă.

- Ifrimov aici, te ascult.

- Tovarăşe general! Vă raportez că…

Pastukov a avut o mică ezitare. Se gândea, probabil, la maniera în care trebuie raportat un astfel de incident. Două avioane LA 5 se dovediseră incapabile să doboare un intrus aerian care, în acel moment, avansa în adâncimea teritoriului sovietic, nestingherit de nimeni. Lucrul acesta se lăsa greu de pus în cuvinte.

- … Vă raportez că două avioane de vânătoare LA 5 au interceptat o aeronavă străină în dreptul staţiei Volia. În ciuda opoziţiei vânătorilor noştri, aeronava a scăpat aparent nevătămată şi se îndreaptă spre Krasnolesnîi.

Pauză. Din difuzor se auzeau pocnituri uşoare, generate de zgomotul electric al liniei telefonice dar şi de filtrarea imperfectă a semnalelor telegrafice care se transmiteau necontenit pe liniile de comunicaţie prin fir. Probabil că cineva transmitea codat în morse vreun eveniment important sau pur şi simplu un raport de intendenţă. Dar acele semnale parazite, pe care urechea neantrenată a lui Pastukov nu le putea descifra, nu aveau nici o noimă pentru acesta. Puteau la fel de bine să fie generate de procesele mentale ale generalului.

- Ce fel de aeronavă? a întrebat în cele din urmă Ifrimov. Un avion nemţesc? Ce tip? Era singur?

Pastukov se aştepta la întrebările aceasta. Era previzibil ca generalul să se intereseze în amănunt, ca să poată lua măsurile cuvenite. Spre exemplu, putea să ceară ajutor de la vreun aerodrom vecin, să ridice câteva avioane, sau putea doar să alerteze bateria antiaeriană instalată la perifieria oraşului Krasnolesnîi, în vecinătatea unui teren de fotbal al echipei locale. Terenul nu era, aşa cum ne-am fi aşteptat, plin de bălării şi de mărăcini ci, dimpotrivă, arăta bine întreţinut cu toate că membrii clubului sportiv “Viitorul Luminos” din Krasnolesnîi erau cu toţii prinşi în diferite activităţi legate de război şi care nu le mai permiteau să alerge prin iarbă după o mingie. În plus, întreaga echipă de fotbal fusese rispită pe toate fronturile. Gazonul de calitate era datorat unui maior de infanterie din armata germană, pe numele lui Meyer, care staţionase la Krasnolesnîi vreme de câteva luni, înainte de Marea Contraofensivă,  şi care fusese mare amator de fußball în viaţa civilă.

- Vă raportez… nu era un avion, era doar o aeronavă fără însemne.

- Cum vine asta? Zbura sau nu?

Voliuhin putea deja să vadă picăturile de transpiraţie care înfloreau pe buza superioară a colonelului. Cum poţi explica unui general de divizie că nu tot ce zboară se poate numi avion?

- Arăta ca un disc, tovarăşe general, a explicat Pastukov cât de calm a putut. Ca un disc strălucitor, cu aspect metalic.

- Pastukov, ai băut ceva? Pentru că dacă m-ai chemat doar ca să-mi povesteşti vreo vedenie îţi dau cuvântul meu de general că am să te trimit la un batalion disciplinar din linia întâi iar ăia or să-ţi facă gaura curului atât de largă încât dacă o să am chef să-ţi trag un şut între buci, vârful cizmei mele o să-ţi atingă amigdalele fără nici un fel de problemă!

- Tovarăşe general… Au fost martori, au fost două avioane LA 5, se poate verifica…

Nu a mai fost necesar să continue. Cu toţii au auzit din difuzor un vaiet prelung. Era alarma aeriană din Krasnolesnîi.

- Ce se întâmplă acolo? a întrebat generalul.

Era evident că Ifrimov vorbea cu cineva de lângă el…

Fragment din volumul Nicicând nu va ninge peste Amazon

(volum în lucru, fireşte )

- Aici se ascunde realitatea, m-a avertizat ea surâzând şi agitând tubul.

Aş fi preferat să nu surâdă. Era oricum urâtă, cu ochii bulbucaţi, părul vraişte, urme de vărsat de vânt pe obraji, ţâţe cât două nuci, din acelea care trec cu comprese, picioare ca nişte fuse şi terminate cu o pereche de glezne solide, de luptător în circuitul K1. Surâsul era tot ceea ce lipsea din fiinţa ei ca să alunge orice mascul întreg la minte din preajmă. Dar eu nu eram întreg la minte. Eram asistentul ei şi râvneam la postul de şef al catedrei de chimie de la Universitate. Adică postul ei. Eva urma să plece în Capitală şi, conform tradiţiei Universităţii noastre, ea trebuia să-şi aleagă un succesor. Adică pe mine. După care, încoronat de mâna ei, puteam să-mi fac de cap. Să mă răzbun pe anii de ascetism pe care îi îndurasem lângă Eva. Nu suporta femeile în preajma ei. Sunt proaste de bubuie, spunea ea. Dar sunt drăguţe, adăugam eu în gând.

Am întins mâna spre tubul metalic, dar Eva m-a oprit.

- Ai răbdare. Priveşte bine în jur ca să ai termeni de comparaţie cu ceea ce vei vedea… în realitate.

Eram la conacul ei. Dăduse o petrecere de adio şi avusese invitat tot corpul profesoral din Universitate. Numai bărbaţii, desigur. Petrecerea nu durase mult. Eva intimida şi nu era deloc o gazdă amabilă. Invitaţii plecaseră destul de repede invocând tot felul de pretexte. Atunci am aflat că jumătate dintre profesorii din Universitate suferă de migrene, iar cealaltă jumătate are copii mici şi soţii incapabile să aibă grijă de aceştia. Catedra de Chimie rezistase cel mai mult, dar şi colegii mei, rând pe rând, au dat bir cu fugiţii. Rămăsesem singur şi mă bucuram de stoicismul meu. Mă vedeam clar câştigător.

Am privit jur împrejur. Pereţii sufrageriei, din sticlă mată, lumini dinamice şi savant dispuse prin colţuri, fotolii ergonomice, măsuţe joase, din plastic şi inox, un ecran uriaş care acoperea unul dintre pereţi. Butoane cu funcţii misterioase pe marginile fotoliilor. Dacă printre invitaţi ar fi apărut şi Jean Luc Picard, nu m-aş fi mirat.

- Am privit, am văzut… i-am spus eu.

- Ai privit, ai văzut, m-a maimuţărit ea. Nu ştii nimic şi mai vrei să îmi iei locul. Te holbezi la pereţii vilei mele, dar în cap ai numai fumuri şi sex. Care este, atunci, realitatea? Te uiţi la mine ca la un măturoi care tocmai şi-a terminat tura într-o toaletă de la gară. Dar, în acelaşi timp, mă admiri pentru mintea mea. Dacă aş fi arătat ca una dintre paraşutele alea de studente, ai fi tăbărât deja pe mine rostind fel de fel de cretinisme masculine. Cu gândul că mâine ai să te cocoţi pe catedră şi lumea se va uita la tine cu gura căscată, ca la bâlci. Care să fie realitatea? În mintea ta?

Am încremenit. Ce naiba voia să spună? Că nu-mi dă mie postul? Sau era doar una dintre şicanele ei obişnuite.

- Nu te teme, ai să ajungi unde doreşti. Dar mai întâi trebuie să meriţi. Trebuie să vezi realitatea aşa cum este.

Şi, pe când rostea aceste cuvinte, a desfăcut capacul tubului metalic. Era un spray banal. L-a îndreptat spre mine şi mi-a pulverizat conţinutul direct în ochi. Am sărit în picioare.

- Ai înnebunit! Nu mai văd nimic!

- Linişteşte-te, ai să vezi imediat, a spus ea cu un glas rece.

A avut dreptate. Începeam să disting contururi, apoi detalii. Eva, în faţa mea. O masă de lemn pe care se sprijinea. Pereţii, întunecaţi, acoperiţi cu lambriuri din lemn. Fotolii tapisate. Din tavan cobora un candelabru, iar în locul ecranului uriaş se regăsea un tablou pictat în culori sumbre.

- Ce naiba e asta, am bolborosit.

- Realitatea! a exclamat ea. Mă rog, o parte a realităţii. Nu te teme, nu ai orbit, pur şi simplu ochii tăi încep să vadă lumea aşa cum este. Dar ne aflăm într-o etapă intermediară acum. Lumea din care am plecat era iluzia perfectă. Un singur lucru a evoluat din epoca pietrei până astăzi: minciuna. Primul animal care a minţit s-a transformat în om. Am reuşit să rafinăm atât de mult minciuna, încât ne-am creat rapid iluzia de progres. Iar ochii mint cel mai bine, sunt organul care se lasă cel mai uşor înşelat. Eu nu am făcut altceva decât să născocesc un drog care să elibereze ochii de iluzii.

Am privit-o buimac. Era tot ea, la fel de slută, dar parcă altfel. Ochii păreau albaştri dar asta poate din pricina luminii reduse care izvora din candelabru. Părul avea o nuanţă de galben stins. Iar puloverul pe care îl purta parcă nu mai era aşa de lălâu. Parcă se mula cumva pe ceva. În mână nu mai avea tubul argintiu, ci o casetă din lemn, frumos împodobită cu miniaturi.

- Aici se ascunde realitatea, a continuat ea deschizând caseta şi împingându-mă la loc pe fotoliu.

Eram aproape paralizat, dar nu ca efect al drogului pe care mi-l împroşcase în ochi ci, mai degrabă, din pricina groazei. Aşa că am lăsat-o să se apropie de mine, fascinat şi terifiat, deopotrivă. În caseta de lemn se găsea un amestec gros, ca un terci.

- Închide ochii, mi-a şoptit şi m-am supus.

Am simţit degetele Evei cum îmi intind pe pleoape un strat subţire din acel terci fără nume. Răcoare peste pleoape. Auzeam respiraţia ei calmă, regulată. Simţeam o mireasmă discretă de iarbă.

- Poţi deschide ochii, m-a anunţat.

Am privit în jur. Eram în aceeaşi cameră, fireşte. Numai că pereţii erau acum din piatră sură, iar în locul tabloului se afla întinsă o superbă tapiserie. Masa pe care Eva continua să se sprijine era făcută din bârne groase şi era plină de bucoavne vechi, iar fotoliul pe care şezusem era de fapt un scaun simplu, întocmit din stinghii de lemn şi dintr-o pânză aspră. Candelabrul suferise şi el modificări, era acum un suport circular plin de lumânări, care spânzura de tavan prin patru lanţuri groase. Dar nu atât ambientul mă nedumerea, cât modificarea pe care o suferise Eva. Ochii, categoric albaştri, erau adumbriţi de pleoape şi gene aproape perfecte. Iar părul ei, des şi mătăsos, se revărsa într-o cascadă galbenă pe umerii rotunzi. Purta o cămaşă care îi scotea în evidenţă pieptul, iar corsajul care acoperea cămaşa reliefa o talie care se armoniza deplin cu şoldurile ei.

- Ce drog e ăsta? am murmurat. Parcă visez…

- Nicidecum… abia acum te trezeşti. Dar mai avem de făcut un drum, până în profunzimile realităţii.

Acum avea în mână un mojar de cremene. A luat pe vârful degetelor un praf din mojar şi mi-a poruncit iar să închid ochii. Am simţit cum îmi masează pleoapele şi m-am lăsat în voia degetelor ei. Teama şi groaza se preschimbaseră în plăcere. Îi simţeam trupul aproape, cald şi generos, îi simţeam respiraţia pe chip, o mireasmă de iarbă crudă. Am întins mânile şi, orbeşte, i-am căutat carnea tare a şoldurilor. Eva a prins a râde.

- Deschide ochii, mi-a spus şi s-a tras iară din faţa mea.

Eram într-o peşteră.

- Sfârşitul călătoriei, ultimul palier al realităţii.

O peşteră, o grotă, Eva se sprijinea de o platformă de piatră, aproximativ orizontală. Pe unul dintre pereţi atârna o blană uriaşă de urs întinsă la uscat, iar în loc de candelabru aveam parte de un opaiţ care atârna de tavan prins cu o funie vegetală. Undeva, într-un colţ, ardea un foc pe o vatră din piatră. Iar Eva… Eva era… perfectă. Era femeia pe care nici măcar în vise nu ai curaj s-o vezi. Şi nu purta decât o pelerină grosolană, care mai mult arăta decât acoperea. Am simţit o dorinţă năprasnică, voiam să o posed acolo, pe pietrele acelea colţoase, să-i frământ carnea în mâini şi nimic altceva să nu se mai întâmple.

- Cum crezi că m-aş putea apropia de tine? mi-a spus ea, parcă citindu-mi gândurile. Ai măcar cea mai vagă idee de cum arăţi?

Mi-am privit trupul şi am urlat. Eram un troglodit, acoperit cu păr, un neanderthalian evadat din vreun muzeu. Şi, cu toate că nu aveam o oglindă, mi-am dat seamă cu ajutorul degetelor, că şi chipul meu căpătase expresia unei Bestii de început de lume.

- De acum ai postul meu, a mai spus ea hohotind. Eşti pregătit să vezi realitatea aşa cum este.

- Când trece efectul drogului?

- Nu trece. Nu are ce să treacă. De acuma ochii tăi văd lumea aşa cum este.

Am simţit cum mă cuprinde mânia, am vrut s-o înşfac, dar sprintenă a fugit de mine şi a ieşit din grotă. Am incercat s-o urmăresc numai că mişcările, deşi agile, îmi erau prost coordonate. În cele din urmă am ieşit… afară. Şi am văzut o mulţime de antropoide, aidoma mie, rătăcind de colo colo, rânjind unii la alţii, zbierând şi râgâind foneme guturale. O pădure rară se întindea în faţa ochilor mei. Din loc în loc, bordeie meschine imitau prost structura unui oraş. Eva nu se zărea nicăieri. În urma mea, coasta unui munte, plină de intrări în alte grote. Am înţeles atunci. Aceasta era lumea, adevărata lume, iar progresul, civilizaţia, nu erau decât o iluzie. Şi, surprinzător, m-am adaptat apoi, în zilele ce au urmat, perfect cu noua realitate.

Da, sunt titular la Catedra de Chimie a Universităţii. Adică nu fac altceva decât să caut tot felul de plante şi să le zdrobesc cu ajutorul a două pietre. Şi să învăţ o ciurdă de maimuţoi să facă la fel. Ştiu că undeva există Oraşul. Îl ghicesc în dispunerea bordeielor. Undeva există Lumea sau Iluzia de unde am venit. Şi amestec ierburi şi plante fără nume, încercând să recompun Epoca mea printr-un alt drog sau Iluzie. Mi-e teamă că nu voi reuşi niciodată. De acuma ochii mei nu mai pot vedea decât Adevărul.

(fragment din volumul “Vremea renunţării” - Editura Bastion – 2009)