Cred că şase sticle de bere la jumătate sunt suficiente, îşi spuse Aleodor. Sau două de vermut, cum o fi norocul. Se îmbrăcase şi căuta prin debara sticlele goale pe care urma să le ofere la schimb, la Alimentara. Apoi ieşi pe coridorul întunecos şi umed. Liftul era oprit undeva, între etaje. Pe scări, bătrânii [...]

Să fii om mare presupune o mulţime de responsabilităţi. Dar, dacă eşti un pic isteţ, afli curând că responsabilităţile se pot delega altora iar tu devii astfel un om liber, descătuşat, creativ. Adică un om nou, conform canoanelor marxiste. Aleodor, liber şi descătuşat, sări din pat şi se îndreptă spre fereastra deschisă. Admiră cerul perfect [...]

Trăiau vremurile cele mai bune. Aleodor Comănescu nu se îndoia de asta. Sigur, avea unele obiecţii, unele reclamaţii, unele observaţii. Spre exemplu mersul defectuos al ascensorului. Nu-l deranja în mod deosebit faptul că trebuia, aproape în fiecare zi, să urce pe jos cele zece etaje. Dar se gândea la bătrânii din bloc. Pe mulţi dintre [...]

We’re in the old tavern, waiting for the hunter to finish his brandy and tell one of his stories. We must pump to his full if we want something out of him. For us, the brandy is cheap. As cheap as the air we breathe. And we have time to spend. Plenty of time…

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte, afară este cald, este fierbintea noapte de Anul Nou. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Soledad îmi este temniţa şi asta se mai poate numi şi fericire…

Mă opresc şi o salut. În faţa mea stă Soledad şi ştiu că am murit odată, împreună, demult mi se pare. Ne strângem mâinile şi ne vorbim în mijlocul străzii apoi ne oprim pe un refugiu, la adăpost de maşini,

(de parcă ar fi contat asta…)

coborâm într-o staţie de metrou sub lumini de neon unde ochii ne sticlesc exact ca într-o amintire în care ne iubeam. Soledad este frumoasă, priveşte forfota din jur pe care nu o înţelege.

Soledad îmi cere otravă. Tot ce-i pot oferi este o ridicare din umeri şi un zâmbet idiot. Radioul, uitat deschis, se tânguie ca după un prăpăd mondial.

“… sa nu-mi ceri sa te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

Lucrurile stăteau cam aşa. Pe râul Voronej, se afla un oraş numit Voronej. Se mai află şi acum, fireşte, tot acolo. Şi chiar este un oraş frumos. Dar nu despre Voronej vrem noi să vorbim mai departe. Cel puţin nu în clipa asta. Nu. Acuma este vorba despre un alt oraş, pe numele lui Somovo şi care se odihnea aproape de Voronej, la câţiva kilometri, dincolo de baltă. Pe vremea aceea Somovo avea o gară prăpădită, cu câteva macaze şi şine de tren plus nişte depozite folosite exclusiv de către armată. Altfel cum să fi arătat o gară? Pe şinele acelea zăceau într-o rână nişte vagoane de tren, cu roţile sărite printre traverse şi cu pereţii din lemn sparţi. Încurcau locul, vagoanele. Dar nu tot locul. Doar o mare parte din el. Locomotiva macara, trimisă de colonelul Pastukov ca să facă ordine în gara Somovo, primise şi ea, la rându-i, o bombă în bot, bombă lansată de un bombardier Ju87 – B cunoscut în epocă şi sub numele de Stuka. Bombardierul era pilotat de locotenentul Schafer şi căra două bombe, prin urmare nu avea mitralior în spate…

Eva îmi arăta un tub subţire, argintiu, numai bun de ţinut în el o ţigară de foi. Sau o duşcă de coniac fin.

- Aici se ascunde realitatea, m-a avertizat ea surâzând şi agitând tubul.

- Aşadar… De unde vii?
- Din cer, a răspuns îngerul.
- Pentru aceste cuvinte pot da dezlegare să fii ars pe rug, ştii?
- Sunt nemuritor.
- Cerul este departe, poate în cerul din care zici că vii eşti nemuritor. Aici eşti judecat după alte legi.
- Pentru ce sunt judecat?
- Pentru că îngerii nu cad.