Capitolul I

Vladimir Voliuhin, la şaptesprezece ani, pe front.

Iulie, 1943.

Lucrurile stăteau cam aşa. Pe râul Voronej, se afla un oraş numit Voronej. Se mai află şi acum, fireşte, tot acolo. Şi chiar este un oraş frumos. Dar nu despre Voronej vrem noi să vorbim mai departe. Cel puţin nu în clipa asta. Nu. Acuma este vorba despre un alt oraş, pe numele lui Somovo şi care se odihnea aproape de Voronej, la câţiva kilometri, dincolo de baltă. Pe vremea aceea Somovo avea o gară prăpădită, cu câteva macaze şi şine de tren plus nişte depozite folosite exclusiv de către armată. Altfel cum să fi arătat o gară? Pe şinele acelea zăceau într-o rână nişte vagoane de tren, cu roţile sărite printre traverse şi cu pereţii din lemn sparţi. Încurcau locul, vagoanele. Dar nu tot locul. Doar o mare parte din el. Locomotiva macara, trimisă de colonelul Pastukov ca să facă ordine în gara Somovo, primise şi ea, la rându-i, o bombă în bot, bombă lansată de un bombardier Ju87 – B cunoscut în epocă şi sub numele de Stuka. Bombardierul era pilotat de locotenentul Schafer şi căra două bombe, prin urmare nu avea mitralior în spate. Schafer tocmai fusese încolţit de două avioane de vânătoare ruseşti, avioane inventate de mintea inginerului Lavocikin, şi care erau spaima piloţilor germani. LA 5 fuseseră botezate avioanele ruseşti şi erau teribil de sprintene pentru un Stuka iar Schafer era conştient de acest lucru. Misiunea locotenentului era (fusese?) să distrugă o coloană de blindate urcate pe platforme feroviare. Garnitura cu tancurile respective, T34 pentru cine vrea să ştie, e drept că trecuse prin gara Somovo. Dar cu o zi înainte. Schafer nu avea de unde să ştie asta. El, împreună cu alte zece bombardiere, însoţite de două Focke Wulf  190, au decolat în zori, pe o vreme frumoasă, de pe un aeroport aflat la vreo sută şi ceva de kilometri spre vest, la Belgorod. După ce au trecut de Voronej s-au învârtit câteva minute deasupra gării Somovo. Avioanele de escortă s-au distrat mitraliind clădirile gării, provocând astfel câteva victime. Un câine de pripas, strigat Lucik de personalul care deservea gara, a murit lovit în plin de un trasor. Apoi Şurik, adjunctul impegatului din Somovo, a fost rănit în coapsa stângă de o schijă. Rana acestuia nu a fost gravă, a considerat comisia medicală întrunită a doua zi, prin urmare Şurik a fost nevoit să se întorcă la muncă după doar trei zile. A supravieţuit războiului, acest Şurik. Vom mai auzi despre el. Alte victime nu au mai fost. Cât despre pagubele materiale… greu de spus. Gara mai fusese bombardată cu două zile înainte, tot în speranţa că afurisitele alea de blindate T34 aveau să fie făcute una cu pământul. Numai că atunci tancurile încă nu sosiseră la Somovo. Aşadar, pagube… în afară de nişte geamuri sparte şi de nişte găuri noi prin acoperişuri şi prin pereţi, nu prea au fost. Şi, desigur, locomotiva macara.

Schafer, de la înălţimea la care zbura, îşi dăduse seama că nu vor avea parte de tancuri în ziua aceea. În schimb, dacă mai zăboveau pe acolo, era posibil să dea nas în nas cu aviaţia sovietică. Aşadar aştepta ordinul de a lansa bombele direct asupra gării, după care s-o şteargă de acolo. Numai că, din motive pe care nu le cunoaştem, dar le putem intui, ordinul acesta întârzia. Comandantul misiunii, un maior pe nume Dietrich, întârzia să ia o decizie. Maiorul nu avea, de altfel, decât două opţiuni. Fie să arunce bombele peste gara care oricum era făcută zob, fie să le risipească pe unde s-o putea şi să se întoarcă la Belgorod. Era prea riscant să revină la bază cu bombele atârnate de burta avionului. Să aterizezi cu o bombă sub tine era ca şi cum ai încerca să vezi dacă mai ai benzină în rezervor folosind un chibrit aprins. Ideea era că trebuia cumva să scape de nenorocitele alea de bombe înainte ca ruşii să dea năvală peste ei. Dar unde să le arunce? Ordinul fusese clar: beliţi tancurile! Şi dacă tancuri nu-s, ce belim atunci? a întrebat Dietrich. O întrebare de bun simţ. Doar că generalul Richter, comandantul Kampfgruppe 100, îl fixase pe Dietrich cu o privire îngheţată şi îi replicase calm că, din partea lui, nu avea decât să se ducă dracului dacă nu găsea tancurile acelea. Să se ducă acolo unde i se sugerase părea a fi destul de simplu. Nu trebuia decât să aştepte să apară o haită de LA 5.

Discuţia dintre Dietrich şi Richter avusese loc cu o zi înainte de misiunea de bombardament. Chiar în ziua aceea, mai precis în seara aceea, tancurile cu pricina, aranjate frumos pe platforme de cale ferată şi acoperite cu plase de camuflaj, au trecut prin gara Somovo, salutate cu un steguleţ portocaliu de către Şurik, adjunctul impiegatului din Somovo. Bun.

Imaginea e clară acum. În urmă cu două zile Somovo fusese bombardat de către avioanele Luftflotte 6, din ordinul direct al lui Robert Ritter von Greim. În ziua următoare, colonelul Pastukov a trimis o locomotivă macara să facă ordine la Somovo. Macaraua a făcut şi ea tot ce a putut, astfel încât garnitura de blindate T34 să poată trece spre Voronej. Tancurile s-au fofilat nestingherite prin Somovo în vreme ce Dietrich punea istorica întrebare: daca tancuri nu-s, ce belim atunci? Răspunsul abrupt al generalului Richter (“din partea mea poţi să te duci dracului dacă nu găseşti tancurile alea”) avusese ca rezultat un potop de înjurături din partea lui Dietrich adresate generalului. Fireşte, înjurăturile sau învârtit doar în mintea lui Dietrich. În noaptea aceea tancurile cu pricina au trecut de Voronej şi au ajuns la Gubkin, unde au fost date jos de pe platforme şi de unde, peste câteva zile, au intrat în luptă cu inamicul. S-a dovedit mai apoi că războiul ar fi putut fi câştigat de către URSS chiar dacă aviaţia germană le-ar fi interceptat totuşi la Somovo. Dar asta este altă poveste.

Iată-ne, aşadar, în aer, la doi kilometri înălţime, alături de locotenetul Schafer, aşteptând ordinul lui Dietrich. Era, după cum am spus, o dimineaţă de vară liniştită. Exceptând picajele celor două avioane de vânătoare peste ruinele gării. Schafer se gândea că asta este o prostie. Nu tragi cu puşca să dărâmi o gară. Apoi cineva a anunţat prin radio că o escadrilă de LA 5 se apropie dinspre est. Şi erau foarte aproape.

Formaţia de bombardiere s-a risipit imediat şi, fără să mai aştepte vreun ordin, avioanele au făcut cale întoarsă. Bombele urmau să le azvârle eventual peste Voronej sau pe undeva prin stepă. Aşa li se spusese. Să nu angajeze inamicul. Schafer s-a orientat rapid. A intrat în picaj pentru a prinde ceva viteză. Şi, ce să vezi… S-a potrivit ca locomotiva macara să-i intre în colimator. Fără să stea pe gânduri, a dat drumul la prima bombă şi a redresat avionul. La timp ca să vadă că fusese încadrat de doi vânători sovietici. Acu-i acu’, şi-a zis. Unul pe dreapta, altul pe stânga. Auzise de manevra asta. Ruşii aveau uneori năstruşnica idee de a încadra pe câte un nefericit şi de a-l dirija apoi, prin rafale de trasoare, acolo unde aveau ei chef. Spre exemplu spre un aeroport de al lor. Cine se lăsa prins astfel nu avea altă soluţie decât să aterizeze la ăilalţi şi să fie făcut prizonier. Nu putea conta pe sprijinul celor două Fw 190. Aveau destul de furcă, se gândea Schafer, mai ales că îşi cam risipiseră muniţia pe şoproanele prăbuşite ale gării Somovo. Ce naiba poate să facă un pilot de Stuka prins în dublu-cleşte de către doi rusnaci? Nu mare lucru. Eventual, să se roage. Ceea ce Schafer a şi făcut. Sigur, nu era convins că Dumnezeu ar fi avut vreme sau chef să-i asculte rugăciunea. În fond, în zilele acelea, instituţiile şi organismele abilitate ale cerului erau extrem de ocupate cu trierea şi rezolvarea nenumăratelor solicitări venite din partea milioanelor de oameni ocupaţi să se masacreze unii pe alţii. Iar criteriile prin care o rugă era ascultată în detrimentul alteia (pentru că divinitatea trebuia, în mod evident, să ţină partea uneia sau alteia din tabere) rămâneau o mare necunoscută. Analizând lucrurile de la mare distanţă în timp şi spaţiu, putem să tragem concluzia că, la nivel strategic, pe vremea aceea Dumnezeu ţinea cu bolşevicii. Dar miracole individuale se puteau întâmpla şi în tabăra cealaltă. Probabil că pe acest lucru miza şi Schafer deşi îi cam venea să-şi umple nădragii.

Trecuseră doar treizeci de secunde de când lansase bomba care lovise în plin locomotiva macara şi de când fusese încadrat de către cele două LA 5. Opţiuni nu prea avea. Piloţii ruşi îl izolaseră de formaţie şi aveau de gând să-l ducă teafăr pe sol, pe vreun aerodrom de al lor. Cel puţin aşa credea el. Se spunea că era la mare preţ printre ei să reuşeşti să capturezi intact un avion inamic şi să faci prizonier pilotul acestuia. Se mai ştia că prizonierii, în general, nu aveau parte de tratamente plăcute. Erau trimişi undeva în Siberia şi asta spunea totul. Schafer mai putea alege şi să se sinucida intrând cu avionul în rafalele sovieticilor. Numai că nu prea avea chef să moară. Aşa că se ruga, unui Dumnezeu nu tocmai binevoitor şi cu vădite simpatii de stânga, să scape cu bine din acea încercare, oricare ar fi fost destinul său pe mai departe. Mai bine prizonier viu decât erou mort, se gândea el. O şansă, e drept că minusculă, de a scăpa teafăr din război, era de preferat decât să fie făcut bucăţi de către trasoarele slobozite de către cele două LA 5. Oricum, Schafer mai avea o problemă. Cealaltă bombă. Un Ju 87 este un avion puturos. Cu o bombă atârnată de el se mişcă şi mai lent. Şi, probabil, sovieticii nu ar fi acceptat ca el să vina la aterizare cu o încărcătură de cinci sute de kilograme de trotil agăţată sub aripi. Dacă i-ar fi trecut prin minte să se prăvale cu avion şi cu bombă peste hangarele lor? Nu se vedea făcând o astfel de ispravă eroică dar inamicul nu avea de unde să ştie asta. Prin urmare a declanşat largarea încărcăturii ucigaşe. Bomba a picat pe câmp, s-a îngropat confortabil în pământ şi nici măcar nu a catadicsit să explodeze. A zăcut sub câţiva centimetri de cernoziom timp de şaizeci de ani, până când un colhoznic de prin partea locului a dat cu fierul plugului peste ea. Abia atunci bomba şi-a împlinit destinul şi a bubuit năpraznic, paradind pentru totdeauna tractorul colhoznicului precum şi timpanele acestuia. Acum inamicii aveau un mesaj clar, din partea lui Schafer, că nu are de gând să facă vreo prostie.

De aceea a fost foarte surprins să vadă că avioanele ruseşti îl depăşesc.

Trecuse de Somovo, nu mai mult de cinci kilometri spre est. Cele două LA 5 păreau a-şi fi găsit altă ţintă mai interesantă. Deşi, se întreba Schafer, ce poate fi mai interesant decât un Stuka greoi, izolat de restul turmei?

Asta! a exclamat el.

Era ceva, ca un disc din aluminiu, care se deplasa spre est, la câţiva kilometri altitudine. Şi părea enorm în comparaţie cu avionul său. Un disc strălucitor, şi nu datorită soarelui care se afla destul de jos pe orizont, la răsărit. Lumina venea din drăcovenia aceea care putea să aibă şi cincizeci de metri în diametru, dacă nu mai mult.

Fie Dumnezeu considerase de cuviinţă să creeze un miracol local, astfel încât Schafer să poată să o şteargă de acolo, fie intervenise vreo armă minune, din acelea pe care Hitler începuse să le tot promită din momentul în care pierduse iniţiativa la Stalingrad. Ambele variante puteau fi la fel de bine adevărate sau false. Nu prea vedea motive pentru care Dumnezeu s-ar fi hotărât să-l salveze pe el. Pe de altă parte, armele minune promise de Fuhrer, era convins că nu puteau fi create fără vreun ajutor divin. Tertium non datur. Orice ar fi fost, semn din cer sau armă minune, pica la fix. Schafer a răsucit manşa, cap compas Belgorod. Nu a mai apucat să vadă ce se întâmpla în urma lui. Cele două LA 5 au interceptat obiectul după un minut. (Schafer era deja deasupra gării Somovo). Au deschis focul cu tunurile ShVAK. Şi nu s-a întâmplat nimic. Castronul acela uriaş continua să se deplaseze spre est, fără să-i pese de proiectilele de douăzeci de milimetri care roiau în jurul său. Mai mult, se mişca doar cu vreo cinci sute de kilometri pe oră. Evenimentul a fost observat şi de către colonelul Pastukov. Acesta se afla, împreună cu statul său major, la Volia, la est de Somovo, zece minute cu trenul sau o oră pe jos. Volia era, în vremea aceea, un sat, nu avea mai mult de două duzini de case. Gospodării de mujici, cu bătături mici şi prăfoase, prin care alergau slobode curci şi găini. Pastukov îşi stabilise punctul de comandă în clădirea care găzduise sediul colhozului “Pobeda”. Era singura clădire cu etaj din sat. Avea şi subsol. La subsol se instalaseră cei doi transmisionişti care aveau ca sarcină să menţină legătura permanentă cu statul major al Diviziei 10 de căi ferate. Comandantul diviziei era generalul Ifrimov, mare amator de muzică lăutărească (era originar din Basarabia). Înafară de asta Ifrimov era considerat un ascet. Nu consuma alcool şi nici nu fuma. Se poate spune despre el că era un om bun la suflet. Dar când o lua în bască de la eşalonul superior avea obiceiul să îşi verse năduful pe subordonaţi. De regulă, pe primul care îi ieşea în cale. Dar Ifrimov era departe. Tocmai la Krasnolesnîi. Aşadar, Pastukov avea toate motivele ca să fie liniştit, în acea dimineaţă de iulie. Tocmai i se adusese de către o ordonanţă o cană cu ceai negru, îndulcit cu miere. Era în “biroul” său provizoriu (un colonel de căi ferate se mişcă mult, cam peste tot pe unde sunt şine de tren) de la parterul fostului sediu de colhoz, încercând să priceapă ceva din rapoartele pe care abia le primise. În treacăt fie spus, nu pricepea nimic. Primise în urmă cu două zile ordinul de a asigura trecerea “în cele mai bune condiţii” a unei garnituri cu “încărcătură tactică”. Adică nişte tancuri. De obicei o astfel de treabă atrage după sine un cortegiu nesfârşit de necazuri. Ori de câte ori avusese parte de aşa ceva, nemţii îşi găsiseră mereu de lucru în raionul său. Fie că transportul era de trupe, de tunuri, de tancuri sau de oricare alt rahat pe care Armata Roşie considera de cuviinţă să-l plimbe cu trenul, aviaţia germană venea mereu la întâlnire şi nu se lăsa până când nu producea haos. Iar dacă se întâmpla să fie aproape de linia frontului, avea parte şi de tiruri de artilerie. Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, ca desert, uneori mai primea şi câte un sabotaj. E greu să aperi o cale ferată. Colonelul Pastukov avea uneori impresia că nemţii primeau, odată cu el, o copie a orarelor şi graficelor feroviare ale Armatei Roşii. Altfel nu-şi putea explica de ce atacurile inamice erau atât de punctuale. Şi atât de precise. De o lună, de când se afla în spatele Voronejului, avusese trei transporturi majore: un regiment de infanterie, o garnitură cu muniţii diverse şi un general de tancuri cu toată liota de rigoare. Toate trei fuseseră bombardate cu sârg. Regimentul fusese făcut una cu pământul, muniţiile se făcuseră remarcate printr-un foc de artificii spectaculos iar generalul de tancuri fusese nevoit să facă drum întors după ce încasase câteva schije în cur. S-a dovedit mai apoi că schijele erau din lemn şi proveneau de la bancheta pe care generalul şedea în vagonul său. Unul dintre medicii care l-au examinat a făcut o remarcă interesantă, şi anume că generalul nu ar fi păţit probabil nimic dacă ar fi avut nădragii pe sine. Pentru remarca asta, medicul a fost “examinat” la rândul său de către un cadru NKVD şi trimis, fără prea multe formalităţi, direct în Siberia. Pentru acurateţea istorică a relatării trebuie să spunem că generalul respectiv chiar nu purta pantaloni pe dânsul în momentul atacului şi nu era singur în vagonul său ci era însoţit de către o fetişcană de douăzeci de ani, pe post de secretară.

De data asta lucrurile erau diferite. Aviaţia germană bombardase gara din Somovo cu o zi înainte ca tancurile să îşi facă apariţia. Dar bombele aruncate de ei picaseră aiurea, peste câteva vagoane de marfă goale. Pastukov s-a văzut nevoit să trimită o locomotivă macara ca să degajeze şinele. În seara următoare, garnitura cu tancuri a trecut nestingherită prin Somovo. Fusese atât de multă linişte, exceptând zgomotul roţilor de tren, încât Pastukov a crezut pentru o clipă că războiul se terminase. Aşadar, în dimineaţa în care Schafer a găsit nimerit să torpileze macaraua lui Pastukov, colonelul se considera un om împlinit. Ifrimov era departe, tancurile trecuseră nevătămate în seara precedentă, ceaiul mirosea îmbietor, păsările cântau fericite în văzduh iar albinele zumzăiau harnice, ca nişte brigadiere trupeşe, prinse cu pasiune în munca agricolă. Deşi bâzâiau cam gros, albinele acelea. Şi cam tare. Din ce în ce mai tare…

Avioane, s-a gândit Pastukov şi a dat năvala afară din clădire. Pe treptele de la ieşire s-a lovit de un flăcău din plutonul de gospodărie-transport. Vladimir Voliuhin îl chema pe soldatul acela, abia ajunsese pe linia frontului, avea doar şaptesprezece ani şi provenea din Nijni Novgorod, frumosul oraş de pe Volga, denumit atunci Gorki, după numele celebrului scriitor rus care tot acolo se născuse. Voliuhin nu avea nici o treabă curentă, terminase serviciul de noapte de la bucătărie şi, în mod normal, ar fi trebuit să execute programul de somn, două case mai încolo, unde fusese repartizat. Dar lui Voliuhin nu-i ardea de somn, aranjase cu una din ordonanţele colonelului Pastukov, să-i facă rost de un plic şi de o foaie de hârtie ca să-i scrie mamei sale o scrisoare. Aşa se explică prezenţa lui pe treptele fostului sediu de colhoz, acum comandament provizoriu al batalionului păstorit de către Pastukov (dacă ne este permisă această metaforă). În urma coliziunii dintre cei doi, cascheta colonelului a zburat dizgraţios de pe capul acestuia şi a aterizat în praf. Voliuhin, sprinten, s-a aplecat şi a cules-o de pe jos după care i-a oferit-o superiorului său, salutându-l cu această ocazie şi prezentându-se, aşa cum cerea regulamentul strict şi amănunţit al Armatei Roşii.

- Tovarăşe colonel, sunt soldatul Voliuhin din plutonul…

- Taci! i-a făcut semn Pastukov, ignorând gestul lui Voliuhin. Ce se aude? Trec avioane?

Amândoi au făcut câţiva paşi spre centrul curţii, privind spre apus, de unde venea zumzetul acela. Au văzut, undeva pe cer, la o oarecare înălţime, ceva care aducea cu un lighean uriaş din aluminiu şi care se târa spre răsărit. În urma acelui obiect strălucitor veneau grăbite două LA 5. Erau grăbite şi extrem de furioase, judecând după rafalele pe care le trăgeau asupra obiectului. Greu de precizat dacă proiectilele lansate de cei doi vânători aveau sau nu vreun efect asupra misterioasei aeronave argintii. Aceasta îşi vedea nestingherită de drumul ei, oscilând uşor în plan orizontal, întocmai cum ar face un zmeu în bătaia vântului.

- Ce naiba e asta? a murmurat colonelul.

Nu i-a răspuns nimeni din simplul motiv că nimeni nu avea habar ce se întâmplă. Lângă cei doi mai apăruseră câteva personaje, unul dintre transmisioniştii de la subsol, un locotenent de la depozitul de traverse şi încă doi soldaţi de la acelaşi depozit.

- Ce naiba e asta? a repetat colonelul întrebarea, de data asta pe un ton ceva mai ridicat, chiar agresiv, ceea ce dovedea, printre altele, un început de panică din partea acestuia.

- Tovarăşe colonel, a început locotenetul, vă raportez că văd două avioane de ale noastre care urmăresc o ţintă…

- Asta văd şi eu, locotenente! Vreau doar să ştiu ce este afurisita aia de ţintă!

Spunând acestea, Pastukov şi-a recăpătat oarecum stăpânirea de sine. În fond era obişnuit cu bombardamentele inamice. Nu-i de mirare că a presupus imediat că are de a face cu vreo armă nouă. Numai că ciudăţenia aceea nu făcea nimic altceva decât să zboare în linie dreaptă. Dacă ar fi slobozit către ei ceva bombe, sau gloanţe sau vreo rază a morţii care să-i facă tăciuni batalionul, ar fi fost mai uşor de priceput iar deciziile pe care ar fi trebuit colonelul să le ia ar fi venit aproape automat. Aşa însă… Poate era vreun dispozitiv de recunoaştere lansat în adâncime de către inamic? Greu de crezut. La naiba, recunoaşterea aeriană se face cu avioane mici şi iuţi, care zboară sus de tot, ca să observe o suprafaţă cât mai mare. Şi nu faci astfel de manevre având în coadă două avioane de vânătoare. De fapt, obiectul cu pricina, nu făcea nici un fel de manevre, doar zbura cuminte spre răsărit. Şi încasa gloanţele celor două LA 5 cu nepăsare.

Tot spectacolul acesta a durat cam trei minute. Ligheanul acela zburător a trecut indiferent pe deasupra lor şi s-a pierdut în zare. Avioanele de vânătoare l-au mai urmărit un pic după care au făcut un viraj şi s-au pierdut şi ele, undeva spre nord. Probabil rămăseseră fără muniţie şi se întorceau la bază. Cu siguranţă că piloţii anunţaseră prin radio despre ciudatul eveniment. Şi, mai mult ca sigur, deja o altă escadrilă era în aer, gata să intercepteze intrusul. Preţ de o clipă, Pastukov s-a gândit că ciudăţenia aceea aeriană se îndrepta spre Krasnolesnîi, taman acolo unde se afla generalul Ifrimov. Dacă avea ca misiune să bombardeze statul major al Diviziei 10 de căi ferate? Iar el, Pastukov, a stat ca un gură cască, în mijlocul curţii, belind ochii la cer şi fără să facă nimic. Chestia asta se putea împuţi.

- Legătura cu divizia! a zbierat el şi a făcut stânga împrejur, spre clădirea din care ieşise.

Voliuhin, cu cascheta colonelului încă în mână, s-a luat după acesta, a trecut val-vârtej de plantonul de la intrare şi a coborât la subsol, în camera de transmisiuni. În prag, s-a oprit, şovăind. Nu avea voie să intre acolo, consemnul era clar şi pentru toată lumea.

- Ce stai acolo? l-a luat la rost Pastukov. A, chascheta… dă-o-ncoace… stai, nu pleca…

- Tovarăşe colonel, a intervenit transmisionistul de serviciu, nu pot să prind divizia prin radio… De altfel nu pot să prind nimic prin radio. Încerc prin fir?

- Încearcă prin orice, şi cu porumbei voiajori, numai fă-mi legătura la general…

Voliuhin vedea pentru prima dată interiorul unei camere de transmisiuni. De tavan atârnau mănunchiuri de fire, frumos aranjate şi prinse în cleme de metal. Toate acele sârme intrau în diverse aparate aşezate pe câteva poliţe care atârnau pe un singur perete. Aparatele, masive, pline de butoane şi de cadrane, cu carcase metalice vopsite în galben ocru, cu vopseaua aceea numită în popor “lovitură de ciocan”, dădeau impresia de ordine şi de siguranţă. De acolo, colonelul Pastukov putea să ia legătura cu oricine. Chiar şi cu Stalin, dacă ar fi avut vreo treabă cu el. Sau dacă Stalin s-ar fi hotărât să-l întrebe de sănătate pe colonel. Auzise, încă din prima zi de când sosise acolo, că transmisioniştii aveau obiceiul să prindă posturi de radio americane, pe unde scurte, fireşte, şi să asculte muzică. Ceea ce nu era interzis în mod explicit. Doar americanii erau aliaţi cu Uniunea Sovietică. Numai că, dacă s-ar fi aflat mai sus, la divizie spre exemplu, că soldaţii de la transmisiuni asculta foxtroturi în loc să facă altceva, s-ar fi lăsat cu sancţiuni. Linia întâi sau Siberia, în funcţie de dispoziţia organului de anchetă NKVD, care ţinea loc şi de instanţă militară şi de executor şi cam de orice era nevoie ca să menţină disciplina intactă. Se ştia că un foxtrot sau un blues erau nişte produse imperialiste, menite să atrofieze insinctele proletare. Poate că de aceea generalul Ifrimov prefera să asculte muzică lăutărească. Lăutarii inventaseră această muzică în anii lungi de robie cruntă în slujba claselor exploatatoare. Aşadar era o muzică nimerită pentru un fiu al clasei muncitoare, ne-exploatatoare. Hei, dar şi bluesul era o invenţie a sclavilor negri, oprimaţi de către omul alb şi imperialist. Prin urmare, că spui blues sau muzică lăutărească, este cam acelaşi lucru din punct de vedere ideologic. Dar să lăsăm muzica deoparte, nu ea face obiectul relatării noastre.

- Tovarăşe colonel, am divizia, a intervenit soldatul care învârtise de zor micuţa manivelă a inductorului. Vedeţi că se aude prost.

Colonelul a luat receptorul greu, din ebonită, şi s-a răstit în microfon:

- Pastukov la aparat, cu cine vorbesc?… Dă-mi-l pe general, urgent! a adăugat el după o scurtă pauză. Cum care general! Ifrimov, deşteptule!… Cum adică? Şi ce dacă doarme, nu înţelegi că este urgent?!

Pastukov ştia că Ifrimov, chiar dacă era trezit din somn, nu se enerva niciodată. Desigur, dacă solicitarea era întemeiată. Mai grav ar fi fost dacă nu ar fi anunţat divizia despre fenomenul la care tocmai asistase. Atunci, probabil, Ifrimov şi-ar fi ieşit din pepeni doar ca să intre în Pastukov cu o sută de kilometri pe oră. Nu era de dorit să cunoşti mânia generalului, după cum am mai spus.

- Colonelul Pastukov la aparat! Tovarăşe general, vă rog să-mi permiteţi să raportez…

Poate voit, poate involuntar, operatorul comutase pe deschis difuzorul amplificatorului, astfel încât replicile generalului să poată fi auzite de oricine s-ar fi aflat în cameră. Adică de către Voliuhin şi de către operator. Dar chiar dacă aceştia nu le-ar fi auzit, istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei ar fi fost aceiaşi. Ba mai mult, istoria intregului univers ar fi avut acelaşi curs. Spre entropia maximă.

- Ifrimov aici, te ascult.

- Tovarăşe general! Vă raportez că…

Pastukov a avut o mică ezitare. Se gândea, probabil, la maniera în care trebuie raportat un astfel de incident. Două avioane LA 5 se dovediseră incapabile să doboare un intrus aerian care, în acel moment, avansa în adâncimea teritoriului sovietic, nestingherit de nimeni. Lucrul acesta se lăsa greu de pus în cuvinte.

- … Vă raportez că două avioane de vânătoare LA 5 au interceptat o aeronavă străină în dreptul staţiei Volia. În ciuda opoziţiei vânătorilor noştri, aeronava a scăpat aparent nevătămată şi se îndreaptă spre Krasnolesnîi.

Pauză. Din difuzor se auzeau pocnituri uşoare, generate de zgomotul electric al liniei telefonice dar şi de filtrarea imperfectă a semnalelor telegrafice care se transmiteau necontenit pe liniile de comunicaţie prin fir. Probabil că cineva transmitea codat în morse vreun eveniment important sau pur şi simplu un raport de intendenţă. Dar acele semnale parazite, pe care urechea neantrenată a lui Pastukov nu le putea descifra, nu aveau nici o noimă pentru acesta. Puteau la fel de bine să fie generate de procesele mentale ale generalului.

- Ce fel de aeronavă? a întrebat în cele din urmă Ifrimov. Un avion nemţesc? Ce tip? Era singur?

Pastukov se aştepta la întrebările aceasta. Era previzibil ca generalul să se intereseze în amănunt, ca să poată lua măsurile cuvenite. Spre exemplu, putea să ceară ajutor de la vreun aerodrom vecin, să ridice câteva avioane, sau putea doar să alerteze bateria antiaeriană instalată la perifieria oraşului Krasnolesnîi, în vecinătatea unui teren de fotbal al echipei locale. Terenul nu era, aşa cum ne-am fi aşteptat, plin de bălării şi de mărăcini ci, dimpotrivă, arăta bine întreţinut cu toate că membrii clubului sportiv “Viitorul Luminos” din Krasnolesnîi erau cu toţii prinşi în diferite activităţi legate de război şi care nu le mai permiteau să alerge prin iarbă după o mingie. În plus, întreaga echipă de fotbal fusese rispită pe toate fronturile. Gazonul de calitate era datorat unui maior de infanterie din armata germană, pe numele lui Meyer, care staţionase la Krasnolesnîi vreme de câteva luni, înainte de Marea Contraofensivă,  şi care fusese mare amator de fußball în viaţa civilă.

- Vă raportez… nu era un avion, era doar o aeronavă fără însemne.

- Cum vine asta? Zbura sau nu?

Voliuhin putea deja să vadă picăturile de transpiraţie care înfloreau pe buza superioară a colonelului. Cum poţi explica unui general de divizie că nu tot ce zboară se poate numi avion?

- Arăta ca un disc, tovarăşe general, a explicat Pastukov cât de calm a putut. Ca un disc strălucitor, cu aspect metalic.

- Pastukov, ai băut ceva? Pentru că dacă m-ai chemat doar ca să-mi povesteşti vreo vedenie îţi dau cuvântul meu de general că am să te trimit la un batalion disciplinar din linia întâi iar ăia or să-ţi facă gaura curului atât de largă încât dacă o să am chef să-ţi trag un şut între buci, vârful cizmei mele o să-ţi atingă amigdalele fără nici un fel de problemă!

- Tovarăşe general… Au fost martori, au fost două avioane LA 5, se poate verifica…

Nu a mai fost necesar să continue. Cu toţii au auzit din difuzor un vaiet prelung. Era alarma aeriană din Krasnolesnîi.

- Ce se întâmplă acolo? a întrebat generalul.

Era evident că Ifrimov vorbea cu cineva de lângă el…

Fragment din volumul Nicicând nu va ninge peste Amazon

(volum în lucru, fireşte )

Posted: 12|18|09 at 9:36 am. Filed under: proze.
Comment | Trackback