Victorie!
Ieri am obţinut o mare victorie asupra elementelor dezlănţuite ale naturii. Am reuşit să ajung la birou. Elementele dezlănţuite la care făceam referire au constat din: ninsoare medie spre mediocră (mă refer la intensitate), vânt moderat spre moderat.
Nu pot înţelege cum, în condiţiile unei ninsori uşoare, traficul din zona mea practic a paralizat. De la mine, din Chitila, până la birou sunt 14 kilometri mari şi laţi. Pe care i-am făcut în patru ore şi jumătate. Adică o medie orară de trei kilometri şi ceva pe oră. Pai, dacă mergeam pe jos ajungeam mai repede.
Nu mă înscriu în corul celor care arată cu degetul spre autorităţi. Ba chiar, aş spune, dacă nu erau nişte polismeni care să ţină câteva intersecţii deschise (în sensul că nu lăsau pitecantropii de la volan să ocupe strategic şi să înfunde pentru eternitate intersecţiile respective) nu aş fi ajuns nici măcar acum. Cât priveşte “utilajele” dedicate eliberării noastre de sub asaltul zăpezilor, nu prea aveau ce face. Adică nu aveau pe unde să se strecoare. În opinia mea, autorităţile au fost egale cu ele însele: nu au reuşit să oprească ninsoarea. Mai mult nu aveau ce face. Pentru că străzile fuseseră luate deja în posesie de câteva milioane de maşini.
Pe drumul de ieri, care a durat patru ore şi jumătate, mi-am adus aminte de o proză sefe în care se descria un ambuteiaj gigantic, planetar, oameni prinşi în trafic zile întregi. Apoi mi-am adus aminte de alte proze sefe sau filme, cu hoarde de oameni care fug din calea vreunui dezastru (leu scăpat de la zoo, meteorit, incendiu, molimă, inundaţie, alegeri democratice fraudate şi revendicate etc) blocând inevitabil străzile, şoselele, tunelurile, potecile, râul, ramul. Noi trăim la fiecare ninsoare sau ploaie uşoară dramele descrise sau ilustrate în astfel de producţii apocaliptice.
Şi, de fiecare dată, ca nişte eroi pozitivi ce suntem, învingem stihiile naturii potrivnice.
P.S.
Ieri, pe drum, am ţinut legătura cu cei de la birou (cei norocoşi, care reuşiseră să ajungă). Mi s-a sugerat să mă întorc. Absurd, eram la trei kilometri de ţintă. Pe care i-am străbătut într-o oră, fireşte. Am ajuns la birou, în cele din urmă, cu sentimentul pe care l-a încercat Amundsen atunci când a atins Polul Sud.
