Să fii om mare presupune o mulţime de responsabilităţi. Dar, dacă eşti un pic isteţ, afli curând că responsabilităţile se pot delega altora iar tu devii astfel un om liber, descătuşat, creativ. Adică un om nou, conform canoanelor marxiste. Aleodor, liber şi descătuşat, sări din pat şi se îndreptă spre fereastra deschisă. Admiră cerul perfect senin după care începu să se îmbrace. Am să fac două lucruri, îşi zise el. Am să iau o sacoşă cu sticle de bere. Dacă am noroc, poate găsesc un vermut. Atunci am să cobor din nou şi am să umplu sifoanele. Asta-i una la mână. Apoi am să mă apuc de scris. Îl las de fotbal şi stau şi scriu până vine Amalia. Sigur, ar fi ideal să găsesc nişte vermut.

Îşi dorea să devină scriitor de anticipaţie. Mă rog, scriitor. Cel mai simplu era să încerce să imagineze poveşti cu astronave, cu călători prin timp, cu paradoxuri şi cu explorări aventuroase ale unor sisteme stelare exotice. În toate aceste aventuri oamenii erau mereu victorioşi. Nimeni nu pierea în vreo explozie sau sfâşiat de vreun monstru hidos. Doar eroul principal avea voie, eventual, să fie rănit în vreme ce îşi salva eroic echipajul. Lucrurile erau simple. Dacă urmai câteva scheme anume, din câteva încercări reuşeai să scoţi un text acceptabil, să primeşti oarece aprecieri de la cunoscuţi. Pasul următor era ceva mai greu, dar cu un pic de atenţie se rezolva şi acesta: lecturile publice într-un cenaclu, acolo unde era vital să capteze atenţia vreunui critic. Referinţele criticului puteau să fie oarecum negative, de genul “imatur din punct de vedere politic, totuşi autorul promite prin unele abilităţi stilistice native. După o muncă susţinută şi sub îndrumarea corectă, sunt convins că tânărul Aleodor va căpăta pofunzime, atât ideologică cât şi literară”. Treptat, acordând atenţie criticului de acolo, prin tămâieri susţinute, gâdilări de orgoliu (“regret că nu scrieţi şi dumneavoastră. Aş avea atâtea de învăţat), în general prin identificarea rapidă a masculului alfa din cenaclu (nu întotdeuna şi criticul care avea un rol mai degrabă şamanic în acea mică lume), dar şi a turnătorilor la Securitate, viaţa devenea simplă. Ajungeai rapid un tip popular şi haios, cu oarecare priză la fete (chestiune de importanţă secundară), dar mai ales cu recunoaşterea de talent local. Urma firesc pasul al treilea: publicarea unui text. Ca scriitor aspirant de anticipaţie, singurul loc în care se putea manifesta era Almanahul Anticipaţia. Sanctuarul. Zona. Inima Galaxiei. Parnasul. Locul în care debutaseră destui oameni care mai apoi ajunseseră scriitori adevăraţi. Spre exemplu Cătălin Toma Petrescu, unul dintre cei mai populari scriitori, care avea şi o rubrică permanentă la Scânteia. Tot cu Almanahul Anticipaţia începuse şi el. Apoi publicase o culegere de povestiri intitulată Solarium şi condusese şi un cenaclu celebru în epocă. Dar asta fusese demult, pe când Aleodor avea doar câţiva ani. Acum, în 2010, lucrurile stăteau în esenţă cam la fel. Modificările erau doar de detaliu şi un pic mai restrictive decât pe vremea când era el copil. Dar omul este o fiinţă adaptabilă, nu-i aşa?

Aleodor frecventa de un an de zile un cenaclu de anticipaţie tehnico-ştiinţifică care activa chiar la Observatorul Astronomic. Reuşise să străbată primele două etape (scria acceptabil şi intrase în graţiile criticului local) şi era foarte aproape de împlinirea visului: să-şi vadă numele publicat pe hârtie. Era conştient că asta nu însemna că devenea automat scriitor. Mai avea de străbătut un drum lung. Trebuia să atragă atenţia unui editor. Specia aceasta frecventa cenaclurile în căutare de talente noi. O indicaţie a Partidului cerea în mod categoric ca tinerii să fie încurajaţi în creaţia artistică menită să zugrăvească victoriile omului nou în lupta cu natura şi cu toate greutăţile care pot apărea în eroicul efort de construire a visului de aur al omenirii: comunismul. Circula şi o legendă rostită doar la beţie de către unii mai cu tupeu. Se zice că, prin vara lui ‘93 sau ’94 Ceauşescu se dusese la Neptun, la vila de protocol a Partidului. Acolo ar fi găsit un exemplar din Almanahul Anticipaţia, uitat probabil de unul dintre tipii de la Securitate. Era deschis chiar la prima pagină, acolo unde trona o fotografie de a sa din tinereţe. În ciuda prudenţei pe care o arăta în faţa obiectelor neprevăzute, Ceuşescu a luat almanahul şi a prins să-l răsfoiască. Vă vine să credeţi sau nu, dar omul a citit preţ de două ore câteva povestiri de acolo. Întâmplător, una fusese a lui Cătălin Toma Predescu. Dar nu asta este important. Ci faptul că s-a arătat foarte curios cu privire la acest gen de literatură. Era vorba despre Almanahul Anticipaţia din 1991, edişia aceea tematică în care intraseră numai texte legate de izbânda comunismului şi de edificarea unei societăţi mondiale în care oamenii să nu mai fie împilaţi ci dimpotrivă, să-şi folosească în mod creator forţele în lupta cu vechiul. O condiţie impusă de editori fusese aceea ca toate povestirile să zugrăvească în amănunt izbânda comunismului în România iar restul lumii trebuia tratat doar ca un fundal ideologic. Revenind la Ceuşescu… După ce a citit textele care oglindeau instaurarea visului de aur al omenirii pe pământul patriei, Ceauşescu, se zice, ar fi avut o revelaţie. “Printr-o astfel de literatură noi am putea educa mult mai eficient tinerii şi caracterele în formare. Avem nevoie, tovarăşi, de o mai bună percepţie asupra omului nou. Comunismul, visul de aur al omenirii, nu poate fi edificat de spiritele şovăielnice, nehotărâte ci de firile cele mai avansate şi hotărâte. Tinerii din ziua de astăzi, deşi sunt conştienţi de binefacerile societăţii socialiste din ţara noastră, sunt încă firi neformate şi care pot cădea cu uşurinţă pradă tendinţelor retrograde şi duşmănoase care se mai manifestă uneori. Printr-o astfel de literatură, care atrage tineretul prin visele sale avântate, noi putem să imunizăm pe aceştia, îi putem forma ca adevăraţi viitori comunişti. Fireşte, o sarcină grea, dar cu atât mai onorantă, revine scriitorilor, mai ales celor tineri, să zugrăvească triumful comunismului în România. Aceasta este calea, tovarăşi…”. Aşa se pune că ar fi vorbit Ceuşescu la o întrunire cu cadre din CC al PCR care aveau în subordine cultura patriei. Simplă legendă sau nu, important este că editurile aveau ca misiune să descopere noi scriitori, perfect integraţi şi educaţi. Nu mai puţin adevărat era că, deşi aparent simplu, procesul de selecţie şi de descoperire a unui scriitor era extrem de îndelungat. Candidatul trebuia să facă dovada că a înţeles învăţăturile Conducătorului şi că le aplică la virgulă. Lucru destul de complicat, având în vedere că, de la o vreme, aceste învăţături începeau să se contrazică unele pe altele. În fine, asta ar fi o altă discuţie. Ne-am depărtat de Aleodor…

Va urma

Posted: 04|21|10 at 10:54 am. Filed under: proze.
Comment | Trackback