Trăiau vremurile cele mai bune. Aleodor Comănescu nu se îndoia de asta. Sigur, avea unele obiecţii, unele reclamaţii, unele observaţii. Spre exemplu mersul defectuos al ascensorului. Nu-l deranja în mod deosebit faptul că trebuia, aproape în fiecare zi, să urce pe jos cele zece etaje. Dar se gândea la bătrânii din bloc. Pe mulţi dintre ei îi întâlnea pe scări duminica dimineaţa. El cobora să cumpere nişte bere (dacă avea noroc) pentru mai târziu. Când se întorcea de la Alimentara cu sacoşele pline (sau goale, funcţie de noroc şi de temperatura de afară), mare parte dintre bătrânii pe care îi întâlnise la coborâre încă se mai deplasau pe scări, către ţelurile lor încâlcite şi misterioase. Chiar se întreba adesea, unde se tot duc şi de unde tot vin bătrâneii aceia. Cele două scări ale blocului, scara mare şi scara de serviciu, era plină de ei, la orice oră din zi. Uneori şi noaptea. Blocul era plin de bătrâni. Pe unii îi cunoştea, dar pe cei mai mulţi nu, deşi locuia acolo de ani buni. Adevărul era că nu prea avea cum sa-i deosebească între ei. Bătrânii, la fel ca şi negrii sau chinezii, semănau toţi între ei. Cum să-i deosebeşti? Şi la ce bun? Îi era milă de ei când îi vedea urcând sau coborând poticnit treptele sau când se plimbau pe coridoarele lungi de la fiecare etaj al blocului. În rest, fiecare cu ale lui. Şi, oricum, nu numai bătrâni trăiau în acel bloc.

Simţea că trăieşte vremurile cele mai bune. Era duminică, ziua lui liberă, ziua liberă pentru toată lumea. O dimineaţă de primăvară, cu zgomotul oraşului redus ca intensitate. Cu puf de plop intrând prin ferestrele deschise. Cu mirosul aparte al asfaltului proaspăt spălat. Cu semnele unei vieţi tihnite şi fără griji: muzica zglobie care se revărsa din apartamentul vecin (o familie care se mutase în bloc de câteva săptămâni, doi tineri singuri, fără copii, ea drăguţă, cu ochii albaştri şi pieptul generos, el mai întunecat la faţă, slab şi nervos tot timpul), zgomot de tingiri aşezate pe plite, râsetele copiilor din parcul de lângă bloc, apa curgând prin ţevi, uşile de la alte apartamente deschizându-se, voci pe palier, saluturi între vecini. Avea douăzeci şi opt de ani, avea înaintea lui o duminică întreagă, se simţea ca şi cum tocmai venise pe lume, plin de energie, cu chef de viaţă. Avea să coboare la Alimentara, să ia cateva sticle de bere. Apoi va merge peste drum, pe terenul de sport al Facultăţii, unde va juca fotbal cu prietenii din cartier, după care se va întoarce acasă, pe la prânz, va mânca şi va bea o bere, o să se uite un pic la televizor sau va citi o carte. Sau chiar va scrie ceva. Iar mai pe seară va sosi la el Amalia. Vor bea bere, vor sta de vorba şi vor face ce-or crede ei că mai e de făcut. Atâtea lucruri minunate şi interesante de făcut într-o singură zi.

Fireşte, i-ar fi plăcut să poată trăi din astfel de lucruri. Să joace fotbal, de exemplu. Şi să fie plătit pentru asta. Bine, nu pentru că era fotbalist. Adică toţi fotbaliştii sunt agajaţi undeva, nu-i aşa? Ar fi luat un salariu de undeva, de la vreo Întreprindere. Şi prime pentru fiecare joc. Şi bonusuri pentru fiecare gol înscris… Încercase în copilărie să joace fotbal la un club. Progresul se numea clubul şi avea terenurile într-un parc tare frumos. Renunţase după câteva antrenamente: era cel mai mic şi mai firav din întreg lotul, încasa cele mai multe lovituri, cădea cel mai des (pe terenul de zgură, ăla de antrenament) plus că… nu prea avea talent. Alt sport din care să poată să-şi facă un rost, mai târziu, nu ştia. Şi nici nu era cineva în preajma lui care să-l îndrume.

Părinţii îi plecaseră pe când avea şapte ani. În decembrie 1989. Da, în acel decembrie. El era în clasa întâia, aştepta vacanţa, dar înainte de asta aştepta cu nerăbdare bradul de Crăciun. Taică-său reuşise să aducă un brad, poate de la piaţă, poate prin relaţiile sale, habar nu avea şi nici nu-l interesa. Important era că pe balcon avea un brad care aştepta să fie împodobit. Nu s-a întâmplat astfel. Ultima data şi-a văzut părinţii pe 21 decembrie. Cu o seară înainte se uitaseră cu toţii, la televizor, la discursul lui Ceauşescu şi atunci îl auzise pe tatăl său înjurând şi zicând că aşa ceva nu se mai poate. Iar maică-sa plângea. A doua zi dimineaţa a plecat la şcoală însoţit de bunică-sa. Înainte să iasă din apartament s-a întors din prag şi a privit prin uşa deschisă a bucătăriei. Părinţi lui şedeau tăcuţi la masă. Atunci i-a văzut pentru ultima dată. În ziua aceea mulţi părinţi nu s-au mai întors acasă. Bunică-sa i-a spus că plecaseră cu serviciul într-o ţară străină. Aşa, dintr-o dată? Da. Şi bradul? Lasă-l de brad, copile, zicea bunica după care strângea din buze şi tăcea. Niciodată nu a văzut-o plângând. Sau blestemând pe cineva. Sau comentând ceva. Vorbeau doar despre lecţii, despre şcoală şi atât. Iar mai încolo, după ce el a început să întrebe ce şi cum, s-a lovit de un zid de tăcere. Câteva zile mai târziu, chiar de Crăciun, au fost vizitaţi de doi bărbaţi în pardesie lungi, din tercot bleumarin. Ceva din ţinuta lor sugera multă disciplină. Şi o nelinişte. Pe care bunica fie n-o simţea, fie o ascundea foarte bine. Copilul? Ce-i cu el? Cine are grijă? Eu am grijă, tovarăşe. Dumneata? Sunt o femeie dârză, tovarăşe, am fost ilegalistă, şi bunicul copilului la fel, a luptat în Spania împreună cu alţi tovarăşi. Oamenii ăia au cercetat biblioteca, s-au uitat prin dulapurile cu haine, dar nu au luat nimic cu ei. În seara aceea la televizor a apărut iarăşi Ceauşescu şi a rostit un discurs lung, a vorbit o oră încheiată. Nu-şi mai aducea aminte mare lucru din acel discurs. Era lăudată armata care împiedicase o lovitură de stat, parca. Bandele de contrarevoluţionari au fost zdrobite. Parca şi asta se rostise în discurs. Imediat după aceea au urmat nişte cântece patriotice, imnuri şi lucruri din astea. S-a dus la culcare, pentru că a doua zi urma să plece devreme la şcoală. A fost primul Crăciun în care nu a primit nici un cadou. Şi, cumva, ştia că asta însemna că începea să fie om mare.

va urma