Suntem în 1960 şi lumea este aşa cum este. Iubitul Conducător a împlinit de curând venerabila vârstă de 71 de ani. L-am văzut la teve, a ţinut un discurs de două ore din care n-am înţeles mare lucru. Spre deosebire de Fuhrer, eu am doar 39 de ani şi nu apar la teve. Eu sunt un biet erou de război, decorat cu Crucea de Fier pentru isprăvi de vitejie comise prin Finlanda, prin Rusia, prin Persia şi prin America. În America, mă rog, în Statele Unite, am prins sfârşitul războiului. Eram pe vremea aceea, aşa cum am spus, doar un erou de război între zeci de mii de alţi eroi, aşteptând demobilizarea. Purtam la gât Crucea de Fier, mă beţiveam prin barurile din New York, construite de plutocraţia anglosaxonă în folosul lumpenilor, ascultam, în mod ilegal, fireşte, jazz înregistrat direct de pe străzile din New Orleans. Şi, dacă vreţi să ştiţi, de la o beţie mi s-a tras… O beţie din luna iulie a anului 1947…

Iată faptele, prieteni.

1. Pe strada 49 din New York erau nişte bordeluri. La parter aveau baruri iar la etaj camere cu doamne din middle class care mai făceau un ban cinstit în vreme ce soţii lor sau fraţii sau taţii sau ce le-or fi fost restul de bărbaţi, făceau carieră prin lagărele de muncă şi de reeducare create de Der Staat Büro für Arbeit und Arbeiter, lagăre create în folosul aceloraşi lumpeni cărora noi le luaserăm barurile în folos propriu. Acuma să nu vă închipuiţi că americanii ăia aveau soarta celor din lagărele din Europa. Fuhrerul, în geniala sa gândire, voia să-i convertească la naţional-socialism folosind mijloace cât se poate de blânde. Prin urmare, workerii americani aveau în lagăre, ce credeţi, baruri, săli de jocuri şi terenuri de sport. Sigur, toate se accesau conform unui program strict: deşteptarea la ora cinci dimineaţa, înviorarea de jumătate de oră, muncă pe şantiere până la ora patru după-amiaza, sport preţ de două ore, apoi la alegere, baruri sau jocuri. Câte o oră pe zi. Fără femei, fireşte. De femei ne ocupam noi, învingătorii. Aşadar eram pe strada 49 şi făcusem pariu cu un camarad că pot să beau o sticlă de Jack în mai puţin de trei minute. Am câştigat pariul – deh, pe frontul din Rusia beam o sticlă de votcă în cinci minute şi era votcă produsă în condiţii de război, vă imaginaţi, cu trotil în ea, cu fiertură de pufoaică şi antigel de la camioane. Jack-ul american era un biet sirop, numai bun de servit la o reuniune de copii. I-am luat paralele nefericitului şi mă tocmeam cu o târfă nurlie cam ce aş putea să-i fac de zece dolari când looserul şi-a cerut revanşa. În fapt, a dublat suma, susţinând că el bea o sticlă de Jack în două minute. Am zis că să o văd şi pe asta… A pus sticla la bot, a gâlgâit-o fix în două minute şi mi-a rânjit în faţă:

- Dă banii, camarade.

- Unde ai făcut frontul, amice, am tras eu de timp.

- Ce mai contează, a intervenit un gură cască de pe margine, dă-i banii.

Am băgat mâna în portofel, numai că amicul a căscat ochii, a dus mâna la gât şi s-a prăbuşit la podea. Mai văzusem astfel de chestii prin Rusia, colegi care crăpau dacă gustau din ce distilam noi prin bidoane. Niciodată însă nu mai văzusem să crape cineva dintr-un Jack. Mă gândeam că puseseră anglo-saxonii ăia perverşi ceva prin băutură. Şi numai ce mă gândeam eu aşa, iată că mi se face rău şi vin grămadă la podea. Am căzut ca lemnul lângă celălalt şi ultimul gând a fost că am pierdut o bucăţică bună. Mă refer la paraşuta aia care nu avea nici douăzeci de ani şi care promitea o zbenguială pe cinste. Acuma, când zic ultimul gând, este o metaforă. Pentru că, la pământ fiind, în deplin întuneric, continuam să gândesc. Şi mă gândeam că de ce mai gândesc dacă am murit. Adică, mă gândeam că am murit şi uite, minune, pot să gândesc ce vreau. Şi, ca un făcut, nu-mi venea nimic în minte la ce să mă gândesc. Era, ca să zic aşa, frustrant. Să fii mort, să poţi gândi în continuare dar să nu ai la ce. Asta semăna cu o mare plictiseală, iar dacă moartea urma să fie veşnică, mi-am zis eu crezându-mă mort, urma să-mi petrec veşnicia împreună cu întunericul şi cu neputinţa de a crea vreun gând deşi puteam să mă gândesc la orice. Cred că primele momente de confuzie au fost determinate de insolitul situaţiei. De aceea mi se blocase mintea şi nu puteam să leg două idei. Mi-am zis apoi că pot încerca să-mi imaginez ceva. Cred că încă o mai aveam în minte pe fetişcana aia, dar mi-am zis că nu se cade, mort fiind, să mă duc cu gândul la târfe. Încet, încet, gândurile mele au căpătat o direcţie… Şi nu era ceva plăcut. Îmi imaginam că urma să fiu supus la vreo judecată. Eu, erou de război, decorat cu Crucea de Fier, care luptasem prin Siberia şi prin Persia, fără să pun la socoteală luptele de acasă, din Finlanda, urma să fiu judecat de vreo instanţă divină în care, de altfel,  nu credeam nicicum. Eram ateu, pe vremea aceea cine credea în Cristos putea să fie bănuit de legături cu evreii şi asta nu făcea bine la dosar. Şi, iată, urma să compar în faţa lui Iisus sau în faţa vreunui reprezentant al cerului în cazul în care Iisus ar fi fost prea ocupat că să se intereseze de soarta mea. Presupuneam atunci că Iisus, dacă ar fi existat, chiar trebuia să fie foarte ocupat având în vedere că tocmai se încheiase un război crunt, dar extrem de eficient. Poate că era mai bine să mă întâlnesc cu vreun adjunct sau cu vreun funcţionar de rang mai mic din ceruri, altminteri mi-ar fi venit destul de greu să justific în faţa asprului dar dreptului Cristos toţi morţii pe care îi produsesem personal. Făcusem … hmmm…multe fapte rele prin Rusia, fără să-mi pun problema dacă voi fi judecat vreodată pentru asta. La urma urmei, cum credeaţi voi că am obţinut Crucea de Fier? Gătind tocană pentru oaspeţii din lagăre?

În fine, în vreme ce cugetam eu la problemele acestea, şi bucurându-mă în acelaşi timp pentru faptul că, iată, mintea mea putea să zburde slobodă, am observat că întunericul nu mai era chiar întuneric. Negreala aceea se preschimbase într-un violet adânc, aşa cum mai văzusem, uneori, în dimineţile de vară, înainte să pornim la atac. O culoare foarte frumoasă, de altfel, şi care se asorta de minune cu galbenul de la aruncătoarele de flăcări pe care le foloseam împotriva cazematelor.

Şi atunci l-am auzit pe celălalt, pe cel cu care făcusem pariul acela idiot.

“Uite că pot să văd”.

“Şi ce poţi să vezi” am întrebat eu curios, de fapt am gândit, pentru că gură nu simţeam să am şi dacă tot a venit vorba, nu simţeam să am nimic, nici membre, nici trup, nimic de care să mă slujesc.

“Văd o lumină” a venit răspunsul. “Şi mi-e foarte teamă… Am murit?”

“Să fii sigur de asta” am răspuns eu.

“Dar nu vreau să mooor… Sunt prea tânăr… Nu vreau…”

“Încetează cu văicăreala! Am murit amândoi şi gata. Dacă nu te lăcomeai la bani, acuma eram doar eu mort iar tu puteai să îţi vezi de ale tale… Doamne, cât de tâmpit poţi să fii… Ce rost mai are să-ţi fie teamă? O să fim judecaţi şi o să ajungem în iad, presupun… Tu unde ai făcut războiul? Că nu mi-ai răspuns pe lumea… ailaltă”

“În Franţa… am stat tot timpul în Franţa… mă crezi că nu am tras nici un foc de armă?”

“Eh, o să ajungi în rai atunci”

Şi, în vreme ce sporovăiam noi aşa, am observat că venea din ce în ce mai multă lumină. Şi cînd zic venea chiar asta era impresia, că lumina venea şi poposea în jurul nostru, adică nu era ca şi cum ar fi venit dimineaţa ci era ca şi cum ar fi venit doar lumina, de jur împrejur, şi am fi fost înconjuraţi de ea precum o omidă se înfăşoară într-o crisalidă înainte să se preschimbe în fluture. Mă gândeam, atunci, că moartea are propriile mecanisme şi sisteme prin care se poate arăta. Spre exemplu, nu mi se părea ciudat să văd că în jurul nostru creştea o lumină. Şi zic în jurul nostru pentru că deja puteam să-l zăresc pe camaradul acela, dar nu era ca şi cum ar fi avut un trup, era ca şi cum ar fi avut doar un chip din care atârnau mulţime de raze, de fapt, este greu de pus în cuvinte, îi vedeam trupul dar nu era un trup alcătuit din carne şi oase ci din lumină, din filamente de lumină şi care, pe măsură ce timpul trecea, deveneau tot mai precise.

“Dumnezeule!” i-am auzit murmurul… “Ce suntem acum?”

“Lumină, aia suntem” i-am răspuns.

Şi poate aş fi spus mai mult dacă nu vedeam… Imaginaţi-vă că plutiţi la o mare înălţime, dincolo de nori sau chiar dincolo de cer – şi când spun dincolo de cer înţeleg prin asta că nu se vedeau nici măcar stele ci doar… un fel de răsărit acolo unde ar fi trebuit să fie în sus şi o negreală prevestitoare de rele acolo unde ar fi fost normal să fie în jos. Noţiuni relative, sus – jos, aveam o stare de ameţeală oriunde aş fi privit. Doar că lumina mă liniştea, pe când întunericul îmi dădea o senzaţie de nelinişte şi de nervi.

“Întunericul…” l-am auzit pe camaradul meu, “Întunericul mă sperie… şi mă trage spre el”

Ghiceam teamă. Apoi frică. În cele din urmă doar groază… Asta primeam de la el. L-am zărit cum se face tot mai mic… ca şi cum ar fi căzut spre acea întunecime. Şi asta a fost tot.

Ba nu… pe măsură ce lumina creştea (sau ochii de după moarte mi se obişnuiau cu noua lume) vedeam tot mai desluşit roiuri de licurici. În fine, aşa păreau… Am înţeles că erau cei aidoma mie. Oameni morţi, unii navigau spre lumină, alţii se pierdeau spre cerneala de jos. Majoritatea cobora. Puţini urcau. Aşadar, mi-am spus, iată cum arată moartea imediată. Nu era durere, nici bucurie… Hmmm… Doar o stare de nelinişte, teamă şi curiozitate. Mi-a fost evident, în cele din urmă, că eu nu mă duceam nicăieri. Mă holbam la cei care coborau. Unora le puteam vedea chipurile, multe erau schimonosite de groază… Ăştia coborau. Iar cei care urcau aveau nişte moace senine sau cel puţin relaxate, de parcă ce li se întâmpla era taman lucrul pe care îl doriseră cel mai mult. Ceea ce mi s-a părut o tâmpenie. Pentru că, mă gândeam, mort fiind, oricare mi-ar fi fost destinaţia finală, adică susul sau josul, aveam să pierd toate chestiile plăcute de pe pământ. Adică haleala bună, curvele, băutura şi cele de o seamă. Adică plăcerile, dragii mei. În iad aş fi avut parte de o pedeapsă veşnică, iar în paradis de o plictiseală la fel de veşnică.Vă întreb eu, acuma, ce poţi face toată ziua în paradis fără cele lumeşti?

În fine, lucrurile păreau să capete un sens, cel puţin aşa credeam eu atunci. După moarte există un loc, de fapt cel puţin două locuri, în care ajungem cu toţii. Nu era deloc complicat: fie iadul, fie raiul. În altă parte, unde să fi ajuns? Pentru că, fie vorba între noi, purgatoriul imaginat de catolici nu este decât o formă oarecum cosmetizată a infernului. Singurul lucru care mă nedumerea era de ce eu nu coboram. Pentru că, la câte făcusem în scurta mea viaţă, îmi era clar că nu am loc decât la subsol. Stăteam între lumină şi întuneric. Ca un peşte mort, între două ape. O comparaţie nu tocmai puternică, dar care ilustra perfect statusul meu din acele momente… Şi, în acelaşi timp, mă minunam de faptul că pot să plutesc, aşa, între cele două lumi. Nu exista un loc, nu puteam să precizez dacă mă deplasam măcar în plan orizontal. Era cert doar faptul că nici nu cădeam şi nici nu urcam. Să fiu sincer, nu-mi surâdea nici o perspectivă. Infernul trebuia să fie populat cu chinuri inimaginabile, dar şi paradisul trebuia să fie la fel de înspăimântător, măcar prin imaginile pe care biserica se străduise, în copilărie, să mi le inoculeze. Pentru că vedeam, în vitraliile bisericilor, o iubire pentru Dumnezeu indusă de teroare iar răsplata pentru această iubire înfricoşată nu putea să fie decât Binele Etern. Dar, Binele Veşnic nu are cum să fie mai presus de răul veşnic, ziceam eu atunci.

Apoi… Brusc, fără avertisment, am simţit durerea. O durere atroce, ca şi cum un foc mă mistuia pe interior (deşi, curios, nu-mi simţeam trupul), îmi ardea viscerele iar acestea, prin ce mecanism curios, se regenerau şi ardeau din nou. Desigur, era doar o imagine, o proiecţie mentală. Durerea aceea nu avea, de fapt, nici un suport. Era doar în mintea mea. “Se pare că începe” am gândit şi deja mă aşteptam să-mi încep călătoria către infern. Pentru că numai de acolo putea veni o aşa de mare suferinţă a cărnii.

Mă înşelam, fireşte.

Durerea a ţinut un timp indefinit. Puteam spune că arsesem un milion de ani, dar la fel de bine puteam crede că totul nu durase decât o clipă. A fost primul lucru pe care l-am învăţat. Şi anume că nu există timp acolo unde am fost eu. În fine, cred că este mai complicat, dar nu mă pricep atât de bine să explic toate aceste lucruri. Doar profesorul Horbiger găsea mereu câte o explicaţie pentru toate şi se şi pricepea de minune să o facă înţeleasă de ceilalţi. Sigur că l-am cunoscut pe celebrul Horbiger. Dar să nu pierd şirul. Durerea, la fel de brusc cum a venit, a şi dispărut. Şi m-am trezit, unde în altă parte, pe patul unui spital. Mi s-a spus că zăcusem în comă, alcoolică, fireşte, mai bine de o noapte.

- Doctorul Hansen te-a scos pur şi simplu din ghearele morţii, mi-a explicat o asistentă înaltă şi ciolănoasă şi slută de-a dreptul.

Asistenta făcea parte din echipa doctorului Hansen, iar acesta tocmai făcea un turneu prin America, cu intenţia de a promova noi metode de resuscitare. Ca să vezi, îmi spuneam, am avut norocul cât roata carului că s-a nimerit ca în spitalul în care am fost adus să se afle un oarecare doctor Hansen care se ocupa cu învierea morţilor. Printre altele, acest medic făcea parte din Ordinul Negru, mai precis era maior SS şi făcuse o serie întreagă de experienţe prin diferite lagăre de exterminare. Şi, cu toată experienţa adunată de prin locurile în care poposise, iată că mă adusese înapoi la viaţă. Păi trebuia să mă tot bucur de norocul meu. Şi chiar mi-am propus să fac un chef straşnic imediat ce urma să scap din spital. Numai că doctorul Hansen avea, se pare, alte planuri în ceea ce mă privea.

- O să mai stai în spital câteva zile, m-a anunţat asistenta cea urâtă după ce am întrebat-o când o să scap de acolo.

Iar la încercarea mea de a o ciupi de bucile-i uscate mi-a făcut o injecţie şi a avut toată grija ca să mă usture până în albul ochilor. Am adormit instantaneu, scândura aceea îmi făcuse vreun somnifer şi puteam să jur că vârâse în mine şi un bidon de bromură, aşa, ca să se distreze.

Când m-am trezit, creierii îmi vâjâiau ca un motor de tanc şi simţeam o greaţă cumplită. Lângă patul în care zăceam se afla un personaj îmbrăcat într-un halat alb, am ghicit imediat, era doctorul Hansen. Era şi el înalt, blond şi cu ochii albaştri, era ca în afişele editate de Ordinul Negru, vreau să spun că omul putea foarte bine să fie şi din ipsos şi să‑l aşeze pe un piedestal în centrul fiecărui oraş drept model de cum ar trebui să fie arienii. Iar privirea lui era, cum să spun, îngheţată ca moartea. În contrast cu expresia dură a feţei avea o voce blândă, chiar grijulie. Ar fi putut fi un bun familist, sever, dar atent cu femeia sa şi cu plozii săi arieni. Mi-l imaginam făcând sex cu o nevastă la fel de blondă, fix la orele 22 seara, fix cinci minute, după care duşul şi un somn binefăcător. Iar peste zi mi-l imaginam bătând lagărele în lung şi în lat căutând subiecţi pentru cercetările sale şi injectându-le în vene mixturi ciudate doar ca să vadă ce se întâmplă.

- Exact la timp, a comentat el când a văzut că mă trezesc. Cum te simţi? m-a întrebat, cu toate că ştia precis că mă simţeam mizerabil.

Spun asta pentru că imediat mi-a oferit o cană plină de o zeamă lăptoasă spunându-mi că dacă o beau îmi va fi mai bine. Dar nu mi-a fost.

- Povesteşte-mi, a cerut el.

Am bănuit că dorea să ştie cum a fost în lumea de dincolo.

- Cum să fie, am început eu, am văzut lumină şi întuneric…

I-am povestit tot ce mi-am adus aminte, fără să inventez nimic, cu toate că întreaga istorie ar fi fost suficientă să mă bage la balamuc pentru tot restul vieţii. Poate că dacă m-ar fi ascultat altcineva, aşa s-ar fi întâmplat şi aş fi ajuns la ospiciu. Dar Hansen dorea să audă exact ce îi povesteam eu. Cu alte cuvinte, era mai ţicnit decât mine, iar acest lucru nu putea să reprezinte vreun pericol. Aşadar, Hansen a aflat totul, despre lumină şi despre întuneric şi despre cei care cad şi care sunt mai numeroşi iar cei care urcă sunt doar puţini şi, am apreciat eu, ar trebui să fie oameni cuminţi şi evlavioşi.

- Ai văzut drumul spre Walhalla, a comentat Hansen. Nici nu-ţi dai seama ce norocos ai fost…

- Norocul meu sunteţi dumneavoastră, domnule maior.

- Nicidecum, a murmurat el, nicidecum….

Şi pentru întâia oară a zâmbit dând la iveală o dantură, cum altfel, perfectă. Iar zâmbetul lui impecabil a mai scăzut temperatura din cameră cu vreo două grade.

- Noi doi o să avem multe de povestit, a mai spus doctorul înainte de a ieşi. Gertrude te va pregăti…

Gertrude era, de bună seamă, asistenta. Nu pot să spun că mă simţeam tocmai fericit din pricina asta. Pentru că era limpede că între mine şi acel măturoi blond nu putea exista decât o desăvârşită antipatie. Nu-mi era clar deloc ce urma să se întâmple iar asta nu-mi convenea defel. Aveam aceeaşi stare de nesiguranţă pe care o mai întâlnisem de câteva ori pe frontul rusesc şi care prevestise întâmplări cumplite din care scăpasem doar printr-un lanţ de mici miracole. Bine, asta nu înseamnă că eu aş fi fost mai norocos decât ceilalţi… La urma urmei, toţi cei care supravieţuiseă războiului fuseseră la fel de norocoşi precum fusesem eu. Dar asta este altă poveste.

Gertrude s-a ocupat îndeaproape de mine în sensul că m-a despuiat de pijama şi m-a dus în pas alergător la duşuri iar acolo m-a strivit de perete cu ajutorul unui jet de apă rece care ţâşnea dintr-un furtun la fel de gros cât ea. În mod normal joaca asta ar fi durat mai puţin de cinci secunde şi s-ar fi sfârşit prost pentru ea, dar eram atât de slăbit că abia mă ţineam pe picioare. Am şi căzut,de altfel, şi m-am făcut covrig pe podeaua de beton încercând cu palmele să-mi apăr zonele expuse. În cele din urmă Gertrude a considerat că sunt destul de curat şi a oprit apa, după care m-a aşezat pe un scaun care s-a dovedit a fi un soi de pat, imediat ce m-a legat de el l-a răsturnat pe spate şi m-am trezit cu cracii în sus de parcă aş fi aşteptat să nasc. Acuma chiar îmi era teamă şi în plus începeam să mă enervez. Smintita aceea putea să-mi facă absolut orice, chiar şi să mă castreze, şi chiar mi-a trecut prin minte gândul ăsta în momentul în care s-a băgat între picioarele mele zdrăngănind din nişte unelte metalice pe care nu puteam să le văd. Suna ca şi cum ar fi vrut să ascută un satâr străvechi pe o piatră de moară. Mi se părea stupid şi chiar absurd, dar în mintea unui membru al Ordinului Negru nimic nu poate fi absurd, nu-i aşa? Nu să mă castreze dorea Gertrude ci, după cum s-a dovedit apoi, dorea doar să-mi facă un tuşeu rectal. Şi mi l-a făcut cu ajutorul unor obiecte reci şi dure, băga în mine tot felul de chestii metalice, tije, tuburi, cred că se simţea foarte bine că mă viola în acest mod pentru că a tot continuat explorarea un timp fără sfârşit. Apoi, cu aceeaşi grijă pe care ar avea-o un văcar pentru vaca lui proaspăt montată, a întors scaunul şi mi-a vârât în gură un fel de distanţier care clănţănea din mica cremalieră şi care mi-a căscat fălcile aproape să mi le rupă. Şi tot aşa, vreme de minute care s-au transformat în ore, ne-am distrat pe cinste. Mi-a explorat toate orificiile cu care mă înzestrase natura iar ca bonus, o parte din instrumente le-a folosit peste tot, fără să le spele, fireşte. Nu cred că mai este necesar să spun şi în ce ordine.

- Eşti sănătos tun, a conchis ea şi am simţit un oarecare regret că isprăvise toate procedeele.

Acuma eram chiar fericit să aflu că sunt sănătos tun din gura uneia ca Gertrude. Am ajuns în camera mea mergând crăcănat şi icnind la fiecare pas. Nici nu se punea problema să mă aşez pe pat, toate organele la care ajunsese mâna delicată a asistentei zvâcneau dureros şi-mi promiteau desfătări şi mai mari dacă m-aş fi întins. Aşa că am rămas în picioare, singur, în camera aceea de spital, undeva în marele oraş New York din America. Pot spune că am zăcut, aşa, în picioare. Şi singurul motiv pentru care nu m-am prăbuşit a fost acela că mă gândeam cu groază la chinurile care ar fi urmat. Şi cine este atât de viteaz sau de nebun ca să caute cu lumânarea suferinţa? Mă refer la suferinţa gratuită şi fără finalitate, fireşte. Oricum, toate acele încercări la care fusesem supus mi se păreau doar o simplă răzbunare a unei asistente cretine, cuprinse de indignare că un mascul a îndrăznit să-i atingă fesele ultraplate. Ar fi trebuit să se simtă măgulită, îmi ziceam dar, aşa cum am descoperit mai apoi, femeile în general, şi nu doar cele din SS, au norme stranii prin care interpretează lumea. Implicit, gesturile bărbaţilor sunt tratate diferenţiat, în funcţie de anumite alchimii imposibil de înţeles. Exemplul cel mai bun l-a constituit Geli, o altă asistentă a lui Hansen. Măcar aceasta s-a comportat omeneşte şi a încercat să repare şi să aline ce a reuşit să chinuie Gertrude.

Pregătirile, aşa cum le spusese atât de vag Hansen, au constat în tot felul de investigaţii aiuritoare.Uneori eram pus să beau lichide cu gust greu de descris după care eram radiografiat sau supus la şocuri electrice prin intermediul unor electrozi pe care mi-i vârau pe beregată. Alteori mi se injectau tot felul de droguri care aveau darul de a-mi provoca coşmaruri înfiorătoare sau stări de extaz urmate de ore întregi de paralizie, ore în care nu mai ştiam nimic de mine şi mă trezeam plin de vome sau de excremente sau cu trupul plin de zgârieturi pe care, se spunea, mi le provocam singur. Şi, în acest timp, eram măsurat, cântărit, filmat şi înregistrat. Hansen avea trei asistente. Gertrude, Geli şi Rose, asta din urmă fiind o englezoaică grasă, opusul lui Gerti, şi slobodă la gură. Rareori le vedeam pe toate în acelaşi timp, de regulă lucrau în ture la pregătirea mea. Dar toate mă înregistrau cu mare atenţie. Temperatura, tensiunea arterială, compoziţia sângelui şi toate celelalte. Numai că aveau metode diferite. Gertrude ştia meserie, ca să zic aşa, astfel încât să mă facă să doresc să îmi iau câmpii, Geli era mai degrabă afectuoasă iar Rose vorbea tot timpul. De altfel de la Rose am aflat ce dorea Hansen de la mine.

- Este un geniu, spunea Rose, este un geniu care apare pe lume o dată la o mie de ani… Doctorul Hansen se luptă cu moartea şi, sunt convinsă, o va învinge în cele din urmă.

- De unde eşti tu, Rose? am întrebat-o în vreme ce lipea de mine un snop de sârme.

- Din Londra sunt, acolo l-am şi cunoscut pe Hansen, lucram la Saint Mary Hospital atunci când a fost invadată Anglia, era în ‘40… Şapte ani au trecut de atunci, ca un vis… Hansen căuta asistente pricepute, a fost un concurs şi am reuşit să intru în echipa lui, după care am plecat imediat în Germania. Pe vreme aceea eram zece fete, cam din toată Europa… Gertrude şi Geli erau singurele nemţoaice… În rest, fete de peste tot… O unguroaică, Eme, apoi Cosima, o italiancă, mai era cu noi Ilinca, asta era din România, iar din Norvegia…

- Astea pentru ce sunt, am întrerupt-o arătând spre firele pe care le lipea peste pieptul meu.

- Măsoară funcţiile inimii… Iar astea de pe frunte înregistrează activitatea creierului…

- Dar mi s-a spus că sunt sănătos… Cel puţin Gertrude este de părerea asta.

- Bineînţeles că eşti sănătos… Pe doctorul Hansen îl interesează oamenii sănătoşi şi care au trecut dincolo. Dumneata, Rudi Kvala, eşti unul dintre norocoşii care s-au întors din moarte. Iar doctorul Hansen este fascinat de moarte şi de tot ceea ce ţine de trecerea dincolo de viaţă.

Era firesc să fie interesat de moarte. Doar era ofiţer SS. Şi puteam pune pariu că văzuse mai multă moarte decât văzusem eu în toţi anii de război. Aşadar Hansen dorea să ştie ce întâlnisem eu acolo, în intervalul de timp în care fusesem suspendat… Rose îmi mai spusese că fusesem adus cu puls zero, tensiune arterială zero, reflexe pupilare inexistente… adică, în limbajul lor de savanţi, în stadiul de exitus . Cauza fusese, după cum am aflat, cantitatea uriaşă de alcool pe care o băusem în doar câteva minute. Dar Hansen se străduise cu mine preţ de o oră, băgase în mine curent electric cât să lumineze cu el un sat întreg. Şi, în cele din urmă, inima mea se hotărâse să îşi reînceapă corvoada zilnică pentru care fusese proiectată. La ce îi folosea lui Hansen ceea ce văzusem eu acolo, habar nu aveam. Adică nu-mi puteam imagina cum spera el să învingă moartea pe baza poveştilor unuia care, iată, tocmai trecuse razant peste Marele Prag. Pentru că, era clar, îmi spuse doar Rose, Hansen căuta cumva un leac împotriva morţii. Pe de altă parte mă nedumerea tratamentul la care eram supus. Îi spusesem tot ceea ce ştiam, mai mult nu mai aveam de adăugat. Atunci, la ce mă ţinea acolo? Şi, ceea ce iarăşi mi se părea ciudat, nici unul dintre camarazii mei nu venise să mă viziteze. Era ciudat pentru că eram o grupă foarte unită, trecusem prin multe împreună şi mi se părea nefiresc faptul că niciunul dintre ei nu catadicsise să bage capul pe uşă ca să vadă cum o mai duc. Plus că, aţi ghicit, eram singur în acel salon. Şi în tot acel timp nu văzusem alte personaje în afară de cele trei asistente şi de Hansen însuşi. Toate aceste lucruri îmi creeau o stare de disconfort. Bănuiam că, dincolo de brutalităţile minunatei Gertrude, se ascundea ceva şi mai primejdios. Cu atât mai înfricoşător, cu cât nu aveam nici cea mai mică idee ce va să urmeze.

Am hotărât, prin urmare, să-mi iau tălpăşiţa din acel loc imediat ce am să prind un moment prielnic. Bănuiam că sunt la un spital oarecare din New York. M-a mâncat în cur şi am întrebat-o pe Gertrude unde anume sunt internat. Rezultatul a fost că mi-a injectat iarăşi ceva în vene şi am adormit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Geli şi cu Rose. În cele din urmă, după un timp pe care l-am estimat cam la o săptămână (pierdusem şirul zilelor cu un aşa tratament), Hansen a poftit să mă bage în seamă. M-am trezit dintr-unul dintre leşinurile induse de asistente, cu el lângă patul meu.

- Exact la timp, a spus el repetând, într-un fel, scena de acum câteva zile.

- Domnule maior, trag nădejde că aţi venit să-mi spuneţi că sunt liber, i-am răspuns.

A zâmbit subţire şi iarăşi s-a făcut frig în salon. Privirea lui era tot atât de expresivă precum privirea unui oligofren care se holbează la un muşuroi de furnici şi stă în cumpănă dacă să-l facă una cu pământul sau nu. Sincer, nu vedeam nimic genial în ochii aceia. Adică nu prea vedeam nimic în ei… Decât un gol imens.

- Liber? Ce înţelegi tu prin libertate, Kvala?

Am dat din umeri. Ce întrebare idioată, mi-am spus atunci.

- Liber înseamnă să pot face ce vreau, am răspuns.

- Niciodată nu vei putea face absolut tot ceea ce vrei, Kvala. Mereu vei fi condiţionat de norme şi legi sau de cutume sau de superstiţii sau, pur şi simplu, nu vei avea suficientă putere ca să faci ceea ce vrei… Mă întreb ce poate dori unul ca tine să facă? Mintea ta nu poate trece dincolo de o cârciumă plină de curve.

- Vin dintr-un război care nu mi-a oferit decât moarte, curve şi beţii… Ce altceva aş fi putut alege?

(Fragment din volumul “Vremea renunţării” – Editura Bastion – 2008)

Posted: 12|15|09 at 9:30 am. Filed under: proze.
Comment | Trackback